Cu ani în urmă era… altfel. Îngrijorată, abătută… căuta. Căuta singură soluții, căuta ieșirea din impas. Serviciul ei dispăruse, copiii trebuiau crescuți, mama ei trebuia îngrijită. Dintre cei patru pereți ai apartamentului, nu găsea nicidecum soluția, nici  rezolvarea…

Într-o buna zi, ceva a venit să șteargă grija. Într-un fel, neașteptat.

O fostă colegă de serviciu o sună, insistând să iasă împreună, la o cafea, în oraș.
-Hai și tu, ieși din casă!

Ana îi înțelegea bine situația. Și ea a rămas în drum, de când i s-a terminat șomajul și a trebuit să caute. Să caute și să găsească.
-Dacă vrei, hai că te pun în legătură cu cei ce m-au ajutat pe mine și, dacă-ți convine… Eu așa am făcut. Acum m-am întors de dincolo. Stau două săptămâni, apoi plec din nou.

Propunerea prietenei era singura ieșire din impas și nu putea să o refuze. De ce? De ce să nu iasă și ea la o petrecere, să cunoască lumea?

Da, la casa de vacanță a unor străini, deveniți stăpâni ai terenurilor și pământurilor, cât vezi cu ochii. Casa era situată undeva la marginea orașului, spre câmp, destul de bine ascunsă, după un gard imens. De după el lătrau amarnic niște câini mari, urâți la chip, care nu-și făceau decât datoria.
 

Erau prea învățați cu bonusul primit, convertit în grătare și bunătăți, din preaplinul meselor care nu se mai terminau, ca și sfârâitul grătarelor încinse.
 

Era atâta lux, atâta risipă de mult, aruncat în ținutele scumpe, mașini parcate, muzică zgomotoasă și pahare ciocnite.
 

În lărgușul câmpului, pe cine ar deranja? Cine ar putea să știe ce ascunde acea casă, atât de rustică pe dinafară, dar atât de impresionantă pe dinăuntru? La subsol era cramă imensă, apoi curtea plină de flori, dormitoare, băi, piscină, sufragerii și servire ireproșabilă, cu  iz de… ciudățenie.

Sigura condiție era să te îmbraci respectând nuanța, lungimea și înălțimea… ținutei tale.

La ora de… erai luat din punctul indicat, ca din întâmplare, urcat într-o mașină „tare”. Trebuia să zâmbești și să accepți testul și analiza făcută de șofer, prin oglinda retrovizoare.

Părea ocupat cu altceva, dar te urmărea continuu.

Odată ajuns, te amestecai printre oaspeții veniți aici, intrai în vorbă, ca și cum te-ai fi cunoscut de o viață, dând impresia că ești unul de-al casei.

Nici măcar Vera, stăpâna proprietății, nu mai putea bănui că una dintre doamnele de-acolo este absolut străină, că a acceptat să fie analizată pe sub sprâncene, de cineva care o salutase „Hai!’’, ca și cum ar fi cunoscut-o de o viață. Oricum, acum era prea greu ca să poți înțelege multe… Te simțeai important și sperai că de aici îți vine rezolvarea… Altă cale legală, nu era…

Puteai să fii ceea ce doreai să fii, sau ceea ce te lăsa ea: Vera. Stăpâna a tot ceea ce domnea aici, cea care comanda fiecare gest al lui Jack, bărbatul care purta un accent destul de românesc, ascuns după un nume străin. În fața ei, Jack nu îndrăznea prea multe. Nu. Vera comanda mai bine decât o soție și era admirată mai mult decât o amantă. Totul era sub controlul ei. Și orice gest făcut de ea era urmărit și respectat.

Mai târziu, Liliana a înțeles. Mai târziu… Nu mult.

Jack și Vera au priceput repede. Liliana trebuia ajutată. Ea și nu doar ea. Ajutată să ajungă acolo, departe, în țara de unde vin ei, să-și găsească un serviciu bun și să  trimită banii acasă. La mama, la copii și la sora în grija căreia și i-a lăsat. Dacă  va putea, va face și economii. Doar un loc de muncă afară, ar fi salvat-o. Dar, o cale legală, nu există. Numai risc…
Așa procedase și prietena ei, cea cu care venise aici. Ca ea, multe. Multe… Primiseră doar un număr de telefon. De aici și de dincolo. Atât, restul era doar risc.

Prin Jack și prietena lui cea roșcată, totul părea mai simplu. Ea purta un nume românesc, iar lanțul de prieteni și prietene ce o înconjurau, dovedeau că totul este atât simplu!

La data stabilită, purtând în geamantan doar ceea ce i s-a spus să ducă, Liliana așteptă autocarul care trebuia să o transporte… acolo. Acolo, la locul scris pe o bucățică de hârtie, iar lângă el, un nume. Atât. Restul erau doar... visuri și speranțe…

Pleci în excursie să vizitezi țări și locuri. Țări străine. Nu să muncești. Îngrijitoare? Ce cuvânt greu! Cine l-ar fi acceptat? De ce? Ce serviciu a avut ea, în țară?

Fumându–și  liniștită țigara, Liliana așteaptă autocarul. Înspre ea se îndreaptă o altă femeie, cunoscută, parcă. Își aducea geamantanul.

-Nu ești tu Floarea, din satul socrilor mei?
-Ba da!
-Unde pleci?
-La muncă, ca și tine! De fapt, în excursie, pardon!
-Unde?
-Eu știu? Uite, scrie aici! Plec cu autocarul… acolo.
-Ce bine-mi pare că nu–s singură. Nici în autocar și nici acolo!

Împreună au călătorit câteva zile, împreună s-au încurajat, împreună… s-au ajutat, la nevoie.Telefoanele le asigurau liniștea. 

În dimineața aceea de toamnă rece, au ajuns în stație la prima oră a dimineții. Autocarul ajunge la destinație. Călătorii coboară.

Liliana și Floarea coboară și ele. Privesc și admiră clădiri, ziduri, copaci înalți, cum nu au mai văzut vreodată. Țipătul prelung parcă, al păsărilor ce-și aveau culcușul în coroana lor, le sperie. Era unul prevestitor? Pe spinare le trece un fior rece. O fi de la oboseală! Ridică privirea. Se miră.

Ca și Floarea, se așază pe geamantan, aprinzându-și fiecare câte o țigară. Relaxate, așteaptă.

La ora nouă, Jack le va lua de aici, cu mașina. Așa s-au înțeles. Știau asta. Atât și nimic mai mult. Cunoșteau acum stația, locul întâlnirii, numele Jack și… atât. Bani de întoarcere? De unde? Curajul… două mâini, bune de lucru și „Doamne ajută!”
Mai fumează o țigară, încă una și încă una. Simt nevoia să se întindă într-un pat, după atâtea zile de călătorie! Picioarele le sunt umflate. Tare. Abia le încap în pantofi.

Trece de ora 9, de 10, de 11, aproape de 12. Deodată, lângă ele se oprește un TAXI, din care coboară un tip înalt, brunet, tuns modern, purtând o brazdă lată, peste creștet și un cercel mare, într-o ureche.

-Îl așteptați pe Jack? întreabă el, uitându-se cu frică, în jur.
-Da.
-Haideți, cu mine!
-Noi nu venim cu tine! Nu te cunoaștem. De unde să știm noi că nu ne duci la produs? Noi suntem femei serioase. Nu pentru asta am venit!
-Dacă nu veniți, treaba voastră! Aici nu puteți rămâne. Nu-i ca în România! Vine Poliția și te ridică de pe stradă. Ați venit în excursie? Jack mi-o spus să vă iau. Hai! Vreți o cafea? Fac cinste!
-Vrem, suntem frânte de oboseală.

Individul vorbea perfect românește, fără nicio greșeală, în exprimare.
-În cinci minute ajungem. Suntem așteptați.

Mașina tip Taxi oprește în fața unui bloc nu prea înalt. De la etajul doi, se deschide o fereastă și o mână fluturândă le face semn să intre repede înăuntru, pentru a nu fi bătător la ochi.

Ajung în fața ușii, care se deschide, repede. Vera cea frumoasă, cu părul lung, lăsat  pe spate, apare în rama ușii, salutându- le scurt.
-Tu ești Liliana, tu ești Floarea. Intrați. Până vă faceți un duș, mă întorc.

Iese grăbită pe ușa și dispare. Imediat ce ele au trecut pragul casei… mirare! În cele trei camere ale apartamentului, erau găzduite, peste douăzeci de femei. Mai înalte sau mai scunde, mai tinere sau mai în vârstă, nu mult, blonde, brunete sau șatene…

Bagajul era lăsat în hol, iar ele așteptau într-o liniște mută, cu oboseală amestecată, privind speriate, una la alta. Întrebările răsăreau singure. Ceva au înteles, acum. Jack și  Vera erau punctul de legatură cu piața de… oameni. Acolo, unde forța de muncă este căutată și cumpărată cu bani puțini. Destul însă, să le rămână și lor, celor care riscau, într-un fel sau altul…
Fetele își fac duș și încearcă să adoarmă, stând rezemate de spătarul canapelei, alături de alte două. Precum elevii din clasă, își așteptau rândul. La ce?

Deodată, ușa se deschide, Vera apare aducând un fel de săcuț de folie, plin de crenvurști, îi aruncă pe masă, zgomotos, să se audă, izbește pâinea, muștarul și le invită:
-Mâncați! Până la ora patru, când vine lumea după voi, nu mai primiți nimic! Ați înțeles?

Femeile vin la masă. Foamea și oboseala le chinuie. Mănâncă în liniște.
-Acum, strângem masa. O mutăm în sufragerie. Poftiți, mai aproape! Aveți la voi, precum v-am spus, carnețel, creion și urechile… ciulite. Scrieți: bună ziua, se zice…, la revedere… așa, mulțumesc,… așa, lingură, așa, pahar, așa….

Femeia le dicta, așa cum se auzeau, cuvinte și expresii uzuale, simple, cu care  ele să poată să înceapă o viață nouă, începând cu ora 16, după amiaza.

-Ați înțeles? Tu ești Lili, tu ești Flori, tu ești Ani, Beti… Ați înțeles? Așa răspundeți, la chemare.

La final, Vera se ridică în picioare. Lasă, zgomotos, palmele peste blatul mesei.
-Am terminat! V-am luat din stradă, de ajutat v-am ajutat, duș v-ați făcut, de hrănit, v-am hrănit. La ora patru, plecați. Da? Bine… Atunci, banii jos, aici, pe rând: 250 de euro, de căciulă, așa cum ne-am înțeles. Aici, pe rând! Acum!

Femeia începe să numere, acum, pentru a fi sigură că banii ajung în gentuța ei, înainte de ora stabilită. Câte femei, atâția bani. Nimeni nu negocia nimic.

Mai trebuie să treacă o jumătate de oră. Lumea începe să-si pună întrebări. Ce va urma? Telefoanele lor erau blocate, încă de la sosire. Se aveau doar pe ele și nici atât!

Lili și Flori, sosite mai târziu, stăteau mai deoparte, acolo unde și-au găsit loc, încă de la sosire.

Deodată, ușa se deschide și intră un cuplu, soț și soție. Vera îi salută, ca pe niște cunoștințe vechi.
-Alegeți-o! Pe care o vreți? Oricare…
-Mie îmi place… o arată pe Lili… Are ochii albaștri, azur, e înaltă, bine făcută și sigur o va putea ridica pe mama, care zace în pat, de câteva săptămâni, de când și-a rupt piciorul. Zâmbește frumos… Pe ea o vrem! Atât!

Lili e fericită. Domnul îi ia bagajul din mână. Iese, uitând să salute. Pe scări se întoarce și privește în urmă, îngrijorată de soarta lui Flori. Nu știa dacă se vor mai întâlni sau nu.

Va afla asta, în curând…