Deocamdată. Dar își doresc. Mai stau, mai caută, mai așteaptă.

- Mamă, îți trimit bani, să faci bine să-mi cumperi niște pământ, așa cum mi-ai mai cumpărat. Acolo, în sat, aproape de dumneata. Dacă ai pământ, e bine! Așa-i oriunde, mamă...

Ilie mai trimisese ceva bani… mulți bani, pe care mama îi cumpărase o casă. Dăduse pe ea mai mult decât au putut oferi alții. Erau bani aduși de cine putea și cum putea...

Lelea Firoana făcea târgul:

- Nu mai slobozi din preț, domnu'? Și străinătatea-i gre', să știi! Știi 'mneata cât de greu se fac banii și acolo! Din pumn străin nu te saturi cân' bei apă niciodată!

- Știu, știu, că și fata me-i dusă, de-amu. Și-o lăsat copiii de haram și s-o dus să muncească din greu, departe de casă… Din ce să trăim? Dintr-o biată pensiucă? Face și acolo câte-o criză de fiere, de atâta oboseală… că n-o cruță nime'! Puțini spun câte trag, printre străini!

- No, bine, batem palma! Atâta-i, cât ai zâs?

- Da!

- Apoi, aicea ți-s banii. Numără!

Scoate lelea Firoana o traistă de bani, puși într-o față de pernă, legaţi cu ață, mănunchiuri-mănunchiuri. Nimeni nu văzuse elastic subțire, colorat.

- Pentru cine o cumperi, pentru Ilie?

- Pentru el, dară, pentru el cumpăr, că-mi trimete bani, cum poate. Are copii mari și când s-or întoarce, ce-or face? Din ce-or trăi? Să vie aici și să lucre, pentru el, că pentru alții o lucrat bugăt, până s-o îmbolnăvit. Amară-i străinătatea, nu gândi!

Așa povestea femeia, visând la întoarcerea lui Ilie. Era feciorul ei cel mai drag, singurul ei sprijin. Ilie era sufletul ei… Îl știa bolnav, cu o casă plină de copii… Povestind, se uita în sus și parcă se ruga… O vedeai mereu prin sat, trăgând după ea un cărucior, fără laterale, mare, cu roți din lemn, întărite cu platbandă, care făcea gălăgie pe asfalt, că oricine întorcea capul. Mai stătea, se oprea, își trăgea sufletul și pornea mai departe.

În mână avea o botă groasă, în care se rezema. Intra în vorbă cu oricine și era iubită de oameni. Copiii o cunoșteau de departe și o așteptau, în vârful gardului. Numai ea știa să le dea câte ceva dulce… Avea în buzunar...

De cele mai multe ori, căruțul era gol… Nimeni nu înțelegea, nimeni nu întreba, pe nimeni nu interesa…

- Tu, Sofie, aveți un loc de vânzare? Am auzât de… oareunde. Aș vrea să-l cumpăr pentru fecioru-meu. Îi și loc de casă și mi-ar trebui… pentru Ilie. Are copii și poate are să le facă și lor o casuță, când or veni înapoi, în țară. Pădure am cumpărat, că mi-o picat, livadă, iarăși mi-ar plăce' locu' acela, al tău... îi bun de casă. Îi mai ferit, nu-i la drumu' mare!

- Avem și-l vindem că vrem să cumpărăm bloc la nepot, în oraș. Îi tare mare chiria și în atâția ani, îl cumperi cu atât amărătate de bănăt! Noi mai avem pământ. Cine să-l lucre? Copiii-s la școli! Dacă vrei să-l cumperi, ți-l vând, doară suntem și neamuri! Nu l-oi da la unu' străin, tu Firoană dragă! Iară pe Ilie, cine nu l-o îndrăgit?

- Bine, ne înțelegem, ca oamenii! Zis și făcut!

Se înțeleg femeile între ele. Una era stăpâna pământului, alta era stăpâna banilor. Ai banilor trimiși în număr mic, dar schimbați în teancuri multe.

- Aşa o fost și pe vremea lu' tata! S-o dus în târg și o plătit un clop de bani ca să cumpere pe ei o biată văcuță. Aestea vremuri o venit, iară!

A doua zi, dimineața, femeile se întâlnesc la poștă, așteptându-și pensiuca.

- Bună dimineața, tu Sofie, dragă! Bine că te întâlnesc, să-ţi spun ce vis am avut astă noapte… Se făcea că am pornit la tine, să-ţi aduc banii pe loc, așa cum ne-am înțăles amândouă. Pornesc eu așa, pe însărate, trăgând după mine căruțul... Ţi-oi povesti eu. Iau în mână o botă, să mă apăr de hăi dulăi ce-ar sări pe mine și… vin. În căruț îmi pun sacoșa asta, ce-o am în mână. Cu ea umblu prin sat că îmi țin în ea ce-mi trebe. Și, vin încet, trăgând căruțul, mă mai opresc, îmi trag sufletul, mai vin, mai stau, mai vorovesc cu unul, cu altul… În vis vedeam ulița ta, plină cu bolovani, peste care trăgeam căruțul… Ajung la poartă. Îmi ies înainte doi câini mari. Dau să bag căruțu' în ocol, da' nu-ncape, că-i tare lat. Mă uit, văd… mă uit iară. Nu-mi vine să cred! Sacoșaaa!!! Unde-i? Sacoșa nu-i! Mă aplec, mă uit, o cat... nu-i! Doamneee! Îmi pun mâinile în cap. Las căruțu' din mână, te strâg pe tine și pornim, amândouă. Eu caut pe o margine de drum, tu, pe alta. Nimic. Ajungem în drumul țării. Eu de o parte, tu de alta. Seară, de-a binelea… Nimic! Vai de mine! Și tu erai îngrijorată, da' eu… nu mă-ntreba! Deodată, la capătul poduțului, aruncată cu susu-n jos, în șanțul adânc, sacoșa me'.

- Doamne, tu Sofie! Ia! Îi aicea! Am găsât-o! Am luat-o și mi-am băgat mâna în lontru, măcar că era goală. Cine-o găsât-o, o cătat, n-o găsât nimica și o zvârlit-o-n șanț, ca pe orice rondi. Am luat-o și ne-am dus amândouă la tine acasă, înapoi, ținându- ne deolaltă. Acasă, în poartă, căruțul. Am intrat și mi-am pus sacoșa în poală, am scos din ea banii și ţi i-am numărat, pe masă. Feciorul tău o adus martori, am semnat contractul și gata!

- Tu, Firoană, eu una, tăt n-am înțăles. De unde ai scos banii?

- Din sacoșă, de unde? N-ai înțăles, așa-i? Sacoșa avea fundul dublu. Eu l-am făcut.

- Vai, bată-te să te bată, tu, femeie! De aceea ți-ai ales sacoșa asta veche! Nu m-am gândit!

- Păi, da! Cui i-ar trebui un rondi de geantă? N-aveam eu destule, nou-nouțe?

- Da, eu încă nu m-am nădăit! La ce ți-o trăbuit să cari după tine și căruțul aesta mare și greu?

- Doară, cui i s-ar fi părut curios că umblu eu, cu căruțul, prin sat, sara? Cine nu știe că eu am un fecior plecat departe și că-mi trimete bani? Până și copiii de pe uliţă mă așteaptă să le dau gume topitoare, că numa' acolo, între străini se găsesc! Cei mici, mă cată prin buzunare…

- Păi, văd că nu numai sacoșa avea fundul dublu. Și gândirea ta o fost așa. Ai putut să... visezi. Eu nu m-aș fi putut gândi la asta una!

- Un om sângur îi a nimănui, Sofie dragă! Cum să nu mă gândesc?

- Bine că o fost numa' atâta! Da, un vis taaare interesant! Anume, zău! Pentru aceea, să ai noroc de loc și să-l hăznuiți sănătoși! Să se întoarcă Ilie acasă, iară tu să îmbătrânești împăcată și liniștită. Doară nici el nu stă liniștit acolo, ce crezi? Știe că ești a nimănui… sângură și bătrână. N-ai alți copii! Și, Doamne, mult te-ai mai zdrobit pentru el!

Numai că n-o apucat lelea Firoană să vadă cine le-a hăznuit toate.

A murit cu speranța în suflet că feciorul și ai lui o să se întoarcă înapoi, în țară, și o să îmbătrânească aici, îngrijindu-și mama.

A murit repede și neîmpăcată, muncind din greu să termine casa și să pregătească terenurile… Speranțele că măcar feciorul să se întoarcă vreodată, au rămas puține… iar nepoții… niciodată!

FOTO: Facebook - Maieru ca Altădată