Pe coridor, lume multă. Absolvenți.

- Următorul! Să intre următorul!

- Bună ziua!

- Numele?

- Popescu Ana.

- Media?

- 7,90?!

- Da! răspunde doamna, urmărind lista ce o avea în față.

- Ai decis? Ce alegi?

- Sat Todireni, comuna Dumbrava.

- Semnează aici! Și aici…Succes, în continuare! La revedere!

Aceasta era discuția purtată în sala în care studenții Facultății de Muzică, ai Conservatorului din 1984, își primeau Repartiția Guvernamentală, pentru a deveni profesori de muzică în școlile de pe întreg cuprinsul țării. Lista era completată cu posturile libere de la acea dată. Nici un director n-ar fi îndrăznit să rețină sau să camulfleze vreunul, căci Partidul era în toate, iar orice zvon sau reclamație ajunsă undeva, te făcea de nesalvat.

Mai erau pe lista aceea și posturi în apropire de Orașul Studiilor, la Școala de Orbi sau de Surdo-Muți. Dar, tot mai bine era la Școala Generală Dealul Mare. Profesoara absolventă parcă mai auzise de numele comunei… numele localității… Dar nu mai știa unde… Oricum, pe hartă, distanța de la Pitești, până acolo era nesemnificativă.

Iese absolventa din sală, felicitându- se de alegerea făcută... Deja visa la prima zi de școală. Se apropie septembrie. Visurile unui proaspăt absolvent îndrăgostit de meserie sunt nemărginite.

Nu se sinchiseşte nici măcar de remarca unei doamne, foste profesoare "Lasă că o să vezi ce mare diferență e între ce ai învățat în școală și ce găsesti acolo, la locul de muncă! Ce-i în cărți, e numai în cărți"

Cu câtă nerăbdare își pregătea bagajul și cărtile și… soluțiile! Pentru orice lucru ar fi găsit Soluția, adică Rezolvarea!

- Ești gata, Ana? o întreabă tatal său, de cu seară. Mâine, la ora cinci dimineața, plecăm.

- Da, tata, totul este gata. Totul… Numai că nu știu: să-mi iau costumul bej sau să mă îmbrac sport, ca pentru drum?

- Bineînțeles, costumul bej! răspunde mama. Ești profesoară și haina te reprezintă. Ai înțeles? o întreabă mama, pe tonul autoritar, de fostă directoare.

Fermitatea din voce nu lăsa să strecoare nici o umbră de împotrivire. Știau că directorul școlii a fost anunțat, că o așteaptă pe prospăta orașeancă, ştiau că primarul și milițianul s-au interesat de o posibilă gazdă, așa că nici un gând ascuns nu străbătea mintea cuiva.

Mașina, Dacia cea veche a vecinului, străbătea cu greu drumul asfaltat numai pănă la un loc. Dintr-un loc, acesta se termina, urmând gropile și bolovanii. La ieşirea din sat începeau hurducăturile.

- Tu, Ani, ce o fi aici? Am impresia că am greșit drumul! Pe hartă era numai un pas…

Mirată, tânara profesoară răspunde:

- O fi numai o porțiune. Eu știu?...

- Așa e şi pe hartă?

- Mda…, răspunde, știind că pe hartă nu se vede asfaltul.

În timpul acesta, mașina înghițea kilometri. Urca și cobora drumul, fără să întâlnescă în cale decât garduri făcute din lătunoaie înguste sau lețuri strâmbe, semn de neîncălcare a proprietății celuilalt, nici cu vaca, nici cu oile.

- Ba nu! Uite că apare prima casă! În sfârșit...

Mică, albastră-mnerie, cu geamurile cât palma, acoperită cu draniță, cu târnaț îngust și lung, cu pietre late în loc de trepte. Fântâna cu găleata neruginită, agățată în vârful unei rude lungi, drepte, prinse de T-ul înzdrăvenit, arăta ca locul nu-i pustiu…

Pentru balans, proprietarul a legat cu sârmă, tot felul de bucăți de fier vechi. În el stătea toată puterea fântânii de a ridica găleata, plină cu apă. Cumpăna fântânii cântărea parcă atâta apă câtă le trebuia bietelor animale. De aceea, scârțâia melodios, de câte ori ridica găleata plină. Râtul verde, viu, nu ars de secetă, hrănea oile, caii și vacile celor de aproape.

Vaci sunt câte cinci la o casă. Mai erau şi capre şi… Uneori, neavând ce face cu laptele, oamenii hrăneau cu el porcii. Poate vor avea noroc de un târg bun, la iarnă, când îi vor vinde! Un om le păzește. E o femeie. E îmbrăcată ca străbunica… în poze. Cu cămașă și poale, țesute în casă, cu zadii și pieptar, cu opinci în picioare, cu năframă în cap și… furcă în brâu... Toarce. Păzește vacile și toarce.

Toarce stând pe răzor. Mai sus, la poartă, stau pe o lăițucă, alte câteva vecine. Una deapănă un scul de lână, alta lucrează ceva cu un ac de cipcă. A… face dantelă! Sub mâna ei se adună o cipcă albă, lată cât palma. E răsucită în sul și prinsă într-un ac de siguranță... E cipcă pe care o pride de lepedeul alb, de pe pat. Doar n-o fi patul șut, fără cipcă, sub țolul de lână, purtat în vâltoare! Cine l-ar așterne așa?

La auzul mașinii, toate își ridică privirea. N-au auzit o mașină pe drumul ăsta nici de o săptămână, poate. Decum să mai vadă! Era pe după dâmb și n-au zărit-o… încă.

Mașina se apropie. Oprește în dreptul lor.

- Bună ziua! Da' pe cine cătați dumnilorvoastră, pe la noi?

- Bună ziua, zice șoferul. Școala o căutăm, că vă aducem o profesoară nouă.

- No, cătați-o, c-o găsâți! Da' mai încolo!... O și început?! Că n-am auzât la biserică, doară n-o anunțat popa!

- Aproape, aproape a început!

- No, mereți în pace! Cu Dumnezeu, tăt înainte, până treceți un pod!

Și-au reluat lucrul, liniștite, aruncându-și privirea din când în când, la grădinița mică de zarzavat, prea mică şi împrejmuită cu gard și lețuri din lemn.

Nu se prea încumetau să planteze prea multe, că pe când le era mai dragă lumea, de erau prinse toate venea câte o o gheață cât nucile, în plină vară și le făcea fâșii-fâșiuțe… Fâșiuțe, de-ţi plângea sufletul, nu alta! La munte umblă vremuri grele…

- Mi-am pligit bureana, da' amu-i gata, nu mai poți intra în gredină, tăte se îngălbinesc! Ce-o da Dumnezeu Sfântu, aceea om ave!

Mașina ajunge în sat. Pe dreapta și pe stânga, case. Unele mai mari, altele mai mici. Cam toate în același ton. Aceeași culoare și mărime. Doar una, parcă e mai mare decât celelalte… O făcuse Moșu Anchidim ca să primescă, în cost, tinerii absolvenți care veneau aici în fiecare toamnă și rămâneau cât puteau. De obicei, un an sau doi, n-aveau încotro. Așa era pe vremea aceea. Puteai să fii al oricui!

Apoi plecau spre locuri mai bune!

Nevasta lui badea, lelea Sinefta, cam cu asta se ocupase, de când o știa lumea. Nu aveau copii și și-au găsit sursa de trai din chiriile adunate lunar. Acolo, în sat, pe ce să strici banii? Pe haine…? Pe mâncare…? Țineau și cai și oi și porci… Cât pot mânca doi oameni? De aceea, și-au ridicat casa asta nouă, cu camere de închiriat.

- Apăi, auzi dumneata, Găftuța dragă, și eu, când am fost tânără, n-am fost de aruncat! Da' batăr că am fost faină, eu femeie cinstită am fost! Cum crezi dumneata că ar fi îndrăznit careva să se gândească batăr la mine? Nu cutezam să-mi rădic ocii din podele, cân' să le duc mâncarea! Să mă ferească Dumnezeu, nu alta!... Și, omul meu…?! Cum crezi? Altfel, nu te mai spală tătă apa de pe vale! Știi, vorba aceea? "Poți să găsăști, cân' ai pcerdut, un ac în aria cu grâu, un cal sălbatic în pustiuri, un peștișor scăpat în râu, un corb în noapte, cân' nu ard pe cer, nici stelele, nici luna - dar cinstea ta, cân ai pcerdut-o, pcerdută-i păntru tătdeauna!"

Așa povestea lelea Sinefta, cu voce tare, să o audă oricine, deși nu mai era demult tânără. De acolo, din fața casei ei, în sus, vedeai Primăria, Sfatul Popular, Miliția, Cooperativa sau Boldul, cum îi ziceau oamenii, și Potica sau Farmacia.

Peste poduț, Școala Generală.

Îngrijită, retrasă parcă, dar nu prea mult, înconjurată de brazi plantați, păstra tăcerea, alături de invitația de a pofti înăuntru. De ce?

- Uite școala! Uite-o!

- Mda… numai că… e cineva? Hai să vedem!

Tânăra coboară din mașină, îndreptându-şi costumul crem, de culoarea untului. Abia așteaptă să facă pașii de trecere, de-a latul drumului, când un huruit puternic de camion a obligat-o să mai aștepte. Întoarsă cu fața spre școală, nu se gândește că într-un minut, toată balta din fața ei se va întinde pe costumul nou, de sus până jos. Roata camionului grăbit o ajută să dispară urgent din mijlocul drumului, direct pe… costumul tinerei.

Un moment de murmur și de revoltă, urmat de o înjurătură… printre dinți: "…mă-tii" era tot răspunsul cuiva la buna primire a acelor străini.

- Vezi, tată, costumul crem! Costumul crem, aici…Aici!

Tatăl nu zice nimic și pășesc toți trei, cu vecinul, șoferul mașinii, spre portița școlii. Era deschisă. Un trotuar spart din loc în loc, cu găuri mari, adevarăte ponoare, în care au crescut buruieni înalte. Îndrăznețe, n-ai ce zice! Un câine plicisit și deranjat se ridicăși se retrage, înjurând parcă, în limba lui. "Școala Generală, cu clasele I-VIII", citeau cu toții placa de deasupra ușii. Hotărâți, prind clanța în mânăși o trag, cu sete.

- Închis! Cine să fie azi? E doar 1 septembrie, nu? Poate nu știm noi care e prima zi de școală a dascălilor? Sau, poate că…?

Oricum, primirea era un semn de ghinion. Noroc, nicidecum!

- Hai, mai departe! Spre Primărie!

În cinci minute au ajuns acolo.

- Buna ziua! au salutat cei trei, intrând pe ușa Consiliului Popular. Primul care s-a ridicat în picioare a fost milițianul, îmbrăcat în uniformă și chipiu.

- Bună ziua! Ce doriți?

După el au început să se mai arate încă doi, pentru a-i privi pe noii sosiți, cu mașina cu număr străin. De fapt, în sat numai directorul mai avea mașină mică.

- Fata mea e noua profesoară de muzică, absolventă a Conservatorului. A fost repartizată aici, la școala dumneavoastră. Am fost acolo, dar n-am găsit pe nimeni. Am discutat la telefon, înainte, cu tovarășul director, să știe despre ce este vorba şi m-am gândit că poate îl găsim aici, la Consiliul Popular.

- A, da! Da! zice milițianul, privind-o pătrunzător pe tânără absolventă. Uite-l pe tovarășul director!

- Să trăiți, tovarașu' director, dânsa este noua profesoara de muzică.

- Da, da, poftiți! Să mergem la școală!

Directorul era un om înalt, sigur pe el, hotărât. Aveai impresia că te apără, precum o umbrelă deschisă. Zâmbetu-i larg te făcea să nu te simți stingher în preajma sa. Biroul lui era micuț, plin de vitrine și cărți scrise de autori ruși sau din acelea cu coperte roșii, pe care sta săpat adânc, cu auriu, numele lui Stalin sau Lenin. Stăteau cuminți și străjuiau încăperea, nefiind deschise de ani mulți sau… niciodată. Altele erau verzi sau negre.

Primul gând ce-i trecu prin cap tinerei a fost să pună pariu cu oricare că, dacă dorea să le deschidă, unele aveau filele lipite, dovadă că nu le-a citit nimeni. Numai culoarea îngălbenită le trăda.

- Vă rog să-mi arătați Repartiția Guvernamentală! spune directorul.

- Poftiți!

Tovarașul director o citește, o analizează. Apoi, se reazimă pe spătarul scaunului, neștiind cum să înceapă.

- Știți, noi am dat postul, nu-l puteam reține… Numai că… numai că… există o mică-mare problemă! De circa cinci ani postul este ocupat de soția președintelui CAP-ului din satul vecin, la șapte kilometri. Ce alt serviciu să-i găsim aici? Doară nu femeie de serviciu… Ea predă muzica și desenul. Acuma, dumneta ai venit cu hârtie în regulă, dar dacă tov președinte de CAP merge la Partid, și i se aprobă, apoi nu știu ce-om face… N-ai cum să-ți rezolvi în altă parte? Poate mai aproape de oraș. Ești tânără! Ce viitor o să ai aici? Doară nu ți-i găsi un… căruțaș, că ingineriii-s bătrâni și-s însurați!

- Deocamdată, n-am altă rezovare! Nu știu... Nu mi-am închipuit…

- Păi voi, tinerii, gândiți că tot ce zboară se mănâncă?

Tatăl fetei ascultă ce ascultă, apoi îşi pierde răbdarea.

- Dacă nu rezolvați cumva dumneavoastră, tov director, care aveți tot interesul, apoi primul care se duce la Partid sunt eu! Cum se poate, așa ceva? Scrie pe diplomă PROFESOR sau nu? Are facultate sau nu? Are! Atunci, ce vreti? Câți profesori calificați aveți aici, în acest capăt de lume? Oare ce gândiți dumneavoastră?

La o așa amenințare, tov director bate în retragere:

- Păi, om vedea… Om încerca să rezolvăm cumva… Să vedem…

Atunci, pe loc, au înțeles cine era tovarășa care stătea cu coatele pe pervazul ferestrei de la Consiliul Popular, întrebându- te, parcă, ce cauți pe moșia ei? Tovarășa vedea și controla totul. Soțul ei, președintele CAP-ului era un nume sub care își găsea cuibul și ea.

Tatăl profesoarei nu stă mult pe gânduri, ci întreabă:

- Dar prima de instalare o primește? Ne-am interesat și am aflat că tot de aici, de la Consiliu trebuie să o ia. E vorba de aproape un salariu… Nu stiți?

- Da, numai că trebuie să vină la Consiliu și să facă o cerere.

- O să vină, o să vină, nici o problemă. Cu gazda oare cum rămâne? Ne-ați putea da o îndrumare, ceva?

- Da,desigur, am întrebat-o pe lelea Marincă, cea la care a stat și fostul învățător cu familia dânsului. Ea sigur ar lăsa în cost pe cineva. Dincolo, la lelea Sinefta, nu mai are loc. E ocupat.

Vizita la lelea Marincă a fost scurtăși eficientă. Bagajele erau desfăcute, mașina pleacă iar tânăra profesoră începe să vadă lumea cu alți ochi. Reșoul, și nu aragazul, era un lux. Noroc că femeia avea tras în casă firul de curent electric. Și asta, din grija fetelor ei, care veneau des de la oraș.

Bătrâna își fierbea mâncarea pe plită – platănul zidit din cărămidă care îi dădea atâta căldură câtă dorea aceasta.

Acolo, la loc de cinste stătea oala cea mare, din tablă, stropită toată, în care femeia fierbea mâncarea porcului: bostanul tăiat felii și cartofii cei mici, aduși din grădină. Cei pentru iernat erau mari-mari și erau scoși din locul de pe coastă, loc odihnit. Sacii plini nu încăpeau toamna pe loitrea căruței lui Gore. Căruța trasă de doi cai ca zmeii!

După ce-i aducea acasă, îi punea în groapa adâncă, săpată în grădină, deasupra căreia a pus un strat gros de fân și paie.

- Cum, așa îi țineți, n-aveți pivniță?

- Așa, domnișoară! Numai așa nu li se strâcă gustul. În fundul gropii mai punem și jupcii de vejii, ca să nu înghețe. Deasupra, peste fân, punem pământ iar peste pământ, alți jupci, ca să nu intre apa de ploaie. Așa ținem și napcii de porci și merele și perele… N-ai văzut, până acum?

- Nu!

- Să vezi, numa', ce mere şi ce pere ți-oi da la iarnă, când a fi mai frig! Acelea cu coajă groasă, care acuma-s acre, le ținem băgate-n fânul din podulșurii. Să-ți alungi copciii, nu alta!

Învăța tânăra lucruri noi, pe zi ce trecea. Învăța și se mira… Sau, uneori se încurca, de n-o mai putea nimeni lămuri:

- Auzi, domnișoară, fă bine și du-te în tindă, deschide puiucul și adu-mi harampăul, să-mi tomnesc pălantul!

- Eu una, n-am înțeles nimica! Vă rog să-mi mai spuneți încă o dată!

Femeia îi repetă. Îi traduce: "fă bine, du-te în antreu, deschide sertarul și adu-mi cleștele să-mi repar gardul".

Cum să înțeleagă tânăra o limbă atât de străină? De tot și toate, într-o lume cu totul nouă. Bunăvoința gazdei însă, răzbea peste toate, chiar dacă era îmbrăcată în neștiință sau neînțelegere.

- Hai, domnișoara, încălzește-ți mâncarea aici, pe ploat!

Domnișoara se uită lung la oala din care săreau stropi, dar care accepta alături, pe oricine.

- Te du, domnișoară și adu-ți din grădină porodici și mănâncă!

Vedea tânăra în grădina femeii de toate, dar nu știa cu care o îmbie. Atunci dorul de oraș se confunda cu regretul că n-a cunoscut lucrurile în alt mod…

Se retrăgea apoi în cameră, unde mirosul închis, de lucruri bătrânești și șoarecele care rodea stăruitor colțul tavanului o ținea trează, până târziu, în noapte.

Oboseala zilei, căutarea și înțelegerea unei lumi noi, aflată parcă "în capătul calendarului", cum zice bunica, îi deschideau mai tare ochii, în loc să-i țină închiși noaptea. Poate, lucrurile nu stăteau așa de rău. Poate, doar în mintea sa… N-a citit nicăieri despre ele. Ce-i rămânea decât să încerce să-şi revină, ca dintr-un adânc coșmar.

Vrea să ațipescă puțin, dar și-l amintește pe nepoțelul cel mic al femeii, crescut la oraș, care stă cu fața în sus, în pat, la cei doi anișori, își scoate din gură sticla cu biberon și strigă, entuziasmat, arătând cu degetul sus,spre tavan:

- Mami, ceoaiecu'!

Pe perete cobora vietatea, devenită acum animal domestic.

În curte, o mulțime de voci prezente pun o sută de întrebări:

- Cine e? De unde a venit? E măritată? Stă mult pe aici? Și, îi place la dumneata?

- Îhîîîî?

După un timp, tânăra iese afară. Lângă fântână, ligheanul cu apă rece o așteaptă să-și spele obrazul. Trebuia să-și revină! Coșmarul a trecut! Putea să fie și mai rău!

PS. La înmormântarea lui moș Anchidim și a soției lui, lelea Sinefta, biserica a fost plină de oameni. Cei mai mulți străini. Privindu-i, nu înțelegeai. Ce căutau aici? Unii erau oameni cu funcții înalte, la nivel de județ. Unii se cunoșteau între ei, alții se priveau pătrunzător. Ceva li se părea cunoscut. Privirea… chipul sau... amintirea anilor frumoși ai tinereții care i-a adus în acest capăt de… lume, unindu-i în bucurii, tristeți sau speranțe, pentru tot restul vieții.

Au rămas, oarecum, copiii lui moș Anchidim și ai lelii Sinefta.

Doamne,cum și- ar mai dori înapoi, anii tinereții!

Cu visele și coșmarurile lor...

Foto: Maieru de Altădată