Uşa scârțăie ușor când o deschizi. Nici scrisul de pe placaj nu se mai vede. S-a îngălbenit.

Cei mai mulți străini, aici vin. Sătenii știu că îl caută pe doctorul stomatolog, renumit pentru felul în care repară dinții bolnavilor sau îi tratează. Cu ce aparate? Cu ce medicamente? Cu priceperea lui și dărnicia… vremurilor. Oricum, mult mai bune decât înainte… Oamenii știu asta și vin de departe la el.

- Auzi, meserieș ca Itu, nu-i! Ce-i pus de el, îi pus!

Itu nu-i tânăr. A crescut aici, a făcut școli la oraș, dar s-a întors să lucreze tot aici, în satul părinților lui. Oamenii s-au obișnuit să-i spună pe nume, ca atunci când era copil. Puțini îndrăznesc însă, în față. Dar Itu e al lor și nu-l dau la nimeni.

Oricum, Itu era o prescurtare de nume, dar și un renume. Obișnuit cu de toate, vorbea pe limba fiecăruia, îi certa fără să se supere sau îi lăuda, când era cazul. Iar lucrarea lui era de calitate și avea aspect. Înăuntru, pe băncile cu mușamaua ruptă ici-colo, s-au așezat ei, câțiva la început, apoi mai mulți. Stăteau în picioare sau rezemați de perete. Sala arhiplină te lovea peste frunte, încă de la intrare, cu o căldură plăcută, dar și un miros iute, de brânză, ceapă și câte altele, ieșit din trăistuțe sau ranițe, amestecat cu acela de transpirație, de tutun sau… alcool. De alcool sau… curaj, dat pe gât repede, scurt, înainte de a intra la doctor. Bufetul era la câțiva pași.

- Vai, doamnă! zice o femeie tânără, cu năframă pe cap. De sub ea îi ieșeau suvițe din părul vopsit „vișină putredă”. Ț-ai pus și 'mneata dinți de aur? Îs faini aeștia galbini! Așa ai vrut?

Era încălțată cu cizme de cauciuc și purta o vestă neagră, din material sintetic. Își frământa întruna mâinile crăpate adânc.

- Mi-am pus, lateral, nu în față, pentru că sunt foarte rezistenți. Puțini medici mai folosesc azi material din acesta. Itu mi i-o pus de muuulți ani. Tot dinți sunt!

- Apoi, așa-i, că de unde aur? Ș-apoi, șî aeștia atâta-s de scumpi, că nu te poțî apropcia. Ia, am o vecină care o vinit din Spania și ș-o pus tătă gura. I-o făcut implant de acela. Da' o costat-o, Doamne ferește! La oraș, nu aicea! Cu banii aeșcia putea să își gate casa, că nu-i tencuită încă.

Fiecare vorbea sau… tăcea. Doctorul intră pe ușă, grăbit.

- Bună dimineața, oameni buni! Imediat începem. Bade Solomoane, te mai doare încă? N-am ce face! Îi mai răbda un pic! Vedem noi, mintenaș!

Se uită atent în jur. Vede.

- O, sărut mâna, doamnă! Ce surpriză! Ați venit? Poftiți, vă rog!

- No, da' mie îmi pleacă autobuzu', domnu' doctor! zice Vasâlie, fântânarul.

- No, șî la doamna îi plecă! N-am ce-ți face! Să fii sănătos!

Intră doamna, dar nu stă foarte mult. Stă numai… mult. Pe când pleacă, domnul doctor îi poftește, din ușă:

- No, amu… în ordine… așa cum ați venit! Fără supărare!

Din ușa cabinetului se întoarce. Stă, se uită, se sucește tot roată. Strânge din nări. Respiră adânc. Iar se întoarce. Caută…

- Stiți ce, măi oameni buni? Mai deschideți geamul! Aicea miroase a ginars. Cine o tras la măsea, de cu bună dimineață? Care? Da' bineee o mai băut! Cum să stai, de miros? No, să facă bine și să se ducă acasă, că eu nu-i lucru la dinți. Auzât- ați?

Cu toții știau că duhoarea de băutură dospea în stomacul Șofroniei. Cine să bănuiască că aceasta era mangă, la primul ceas? Femeia își trage mai tare năframa pe frunte și se reazimă de spătarul canapelei. Închide ochii, a somn. Tușește ușor și se face că n-aude. Vecinul ei de scaun, dar și de… gard, neștiind cum să aducă vorba, începe așa, ca pentru el.

- Vai, Doamne, nu știu ce mare năcaz are Anuța lu' Vartolomei, că atâta s-o apucat de băut, amu de-o vreme! Și beee… bine de tăt! Poate, de supărare că i s-o dus fecioru' în străinătate… Nici prăvălia nu-i mai mere ca înainte. Acolo, dac-a duce-o, ce să facă fecioru' cu ea?

În sală, liniște, dar nu mult… Din cabinet încep să se audă urlete amestecate cu gemete.

- Măi, Ioane, pune-te pe scaun și stai liniștit, auzi? Doară n-am legat pe nime' de scaun! Stai liniștit, că mă încurci!, se aude vocea poruncitoare a doctorului.

- Ioaiii! Vaiii! Aiiii, mămucă!

- Măi, Ioane, nici nu m-am atins de tine, măcar! Ce te-o apucat? Ia, mai taci, că te aude lumea de pe coridor! Faci atâta gălăgie, pentru o injecție? Așa vrei, să te audă toată lumea! Ba îi bagi în boală și pe copiii de pe hol. Ești om bătrân, ce naiba?

Imediat, se aud iar urlete:

- Vaaai, mamă! Ioooiiii!

- Măi, Ioane, cleștele mi-i pe masă. Ce-ți trebe? Stai jos, nu te ridica! Ce-i cu tine? Data trecută n-ai făcut de aestea! Mi se pare mie…? Tu ai băut!

Nu s-apropie bine de el doctorul, că iar începe:

- No, știi ce, măi Ioane? Fă bine, te ie și te du acasă! Fuguța! Da, culcă-te repede, să-ți iasă… Du-te și vină mâine, așa, pe la amiază, când n-oi ave atâta lume! Da, mâine, dacă tăt așa faci, apoi, îi pun eu pe doi bărbați să te țină, ș-apoi să vezi! Ori, rămâi să umbli cu scorburile acelea, în gură… Da' nu care cumva să intri iară pe la bufet, să iei un pahar de… curaj, pus peste cafeaua din cană! Vezi-vezi!

Pe coridor, Ion se întâlnește cu Valer, verișoru' său.

- Măi, Ioane, tu ai răcnit așa de tare? Te-am auzât, din drum! Nu numa' că miroși a băutură, da' te-ai mai făcut și de minune. Nici când o născut nevastă-ta, n-o făcut de aestea!

- Nuuu, mă Valer! Io? Io n-am băut! Cuuum?

Cine mai stă să-l asculte? Ion iese trântind ușa. În cabinet, doctorul îl așteaptă pe… următorul.

- No, care trebe să intre, amu? Și care ați mai băut, măi oameni?, întreabă un om îmbrăcat în haine de pădurar, roșu la față cu un zâmbet larg, pe chip. Voi, careva….? Ori, numa'… doctoru'?

- Da' de unde știi 'mneata? îl întreabă Solomnia. Iară vorovești…

- Păi, l-am văzut de dimineață, când o venit pe la bufetul lu' Avram, o dat iute pe grumaz un păhărel de ginars, unu' mic și o venit la cabinet pe din dos, să nu-l vadă nime… Ce să faci? Așa-s o samă de doftori. Nu tăți, da' așe-i meseria! Altfel, le tremură mâna…

- No, cine-i următoruuu'? Să pofteascăăă!

Foto: Cronica de Găeşti