Acolo, cândva, locuia o familie. O familie de oameni necăjiți. Mai săraci ca ei nu erau alții, în tot satul, pe vremea aceea.

Acum, totul s-a pustiit. Cauți ceva, dar nu găsești decât amintirea…

Amintirea frumoasă a omului ce străjuia târnațul neîngrădit ziua, uneori și noaptea, cu lutul lipit pe jos ca și în casa cu două  camere, cu ocolul măturat de lanțul câinelui care se zbătea, de cele mai multe ori, flămând.

Satul întreg îi accepta și îi prețuia așa cum erau. Cei bătrani din familia lui Nimu au murit, dar au rămas ei, mulți. Au trăit aici până nu demult.

Femeia, nevasta omului, murise de câțiva ani. Înainte se prăpadise omul ei. Cel ce nu mai ieșea decât până în rama ușii, nu ca să o rezeme, ci să caute aer. Mai mult aer. Se îneca rău și se învinețea  la față. Rostea cuvintele cu întrerupere, chinuindu-se să ajungă la capătul frazei.

- No, ce faci, Nimule, mai stai la aer?

- Da…am… ieșit… că... în casă … n- am ...destul… Da`,…une`… meri?

El era băștinaș  aici. Se însurase cu femeia harnică, dar sărăcia îi doborâse. Crescuseră o casă de copii.

Unul mai desculț  decăt altul. Acum și-au luat lumea în cap și s- au dus, care pe unde…

Rămăsese pustiu după ei.

Tatăl lor i-a crescut din cărăușie. Dar nu una vrednică, că nu avea putere pentru asta. Iar calul era mai degrabă mârțoagă. Sănătatea -i șubredă nu- i permitea să înfulece sau să  trudească din greu.

Femeia lui trăia din spălat și lăut, pe la femeile din sat. N-avea cum să se ferească de frigul iernii, în valea înghețată, dacă nu se încalzea cu câte un păhărel de țuică. Așa că, încet, încet, a depins de el. Băieții ei s-au învățat cu țigara. Câte una, din când în când…

Cu școala, mai puțin. Unul s-a făcut șofer, altul s a făcut fierar, iar fetele o ajutau pe mama.

Lumea nu îi judeca. Aveau  multe calități ale lor. Acum îi regretă și oricine vorbește frumos despre ei. Făceau și ei parte dintre vecini și …săteni. Erau ai lor. Cu bune, cu rele… Dar mai mult bune.

Nimu. Așa îi zicea lumea, lui. Era un  om blând. Pălăria, zâmbetul și mustața lui Nimu. Astea nu le puteai uita. Îl îndrăgeau toți copiii cu care se jucau ai lui. Pe atunci, ocolul lor era plin. Cine se gândea să-i aleagă? Pe cei bogați dintre cei săraci?

Nici la joacă, nici la scăldat, nici la colindat.

Așa ceva nu exista în mintea nimănui. De fapt, asta a legat mai mult oamenii: copiii și prieteniile lor curate. Unii pășteau văcuța lor sau ale vecinilor, alții îî însoțeau  la joacă! Iar mămicile lor le umpleau  trăistuța de mâncare. Nici foamea nu-i mai aducea acasă! Seara picau la somn, ca plumbul!

Toate râturile și coastele erau ale lor! Cât mai alergau, desculți! Începerea școlii le mai aducea câte o pereche de teniși sau câte o hăinuță nouă! Dar, rar se întâmpla asta! Tare rar! 

Hărnicia și vrednicia  Săftucăi, curățenia și corectitudinea ei și a fetelor ei, ajutorul pe care îl dădeau, la nevoie, oricui și mai ales faptul că nimeni nu se ferea de ei, în niciun fel, i-a ajutat să-și câștige încrederea  tuturor, de-a lungul anilor. Și nu numai încrederea…

Nu s-ar fi atins de lucrul străin, pierdut prin curtea omului, Doamne ferește! Dar, nici n-ar fi refuzat să primescă nimic din ceea ce primeau ca dar de la casele unde lucrau: o hăinuță, un papuc, mâncare sau … orice din ceea ce le întrecea lor.

Aveau nevoie, cumva, unii de alții și înțelegeau bine acest lucru. Și cei avuți nu se puteau lipsi de vrednicia lor! Lucrau cu sârg, plătindu-și banii.

Cu toții erau slabi la chip, dar te mirai văzând cu câtă putere muncesc.

Pe vremuri, și Nimu umbla la școală. Nu-i plăcea și nici nu învăța. Îi plăcea cartea, ca la câine lanțul! Mergea numai împins, din spate… De aceea rămăsese repetent mulți ani și îl ajunse din urmă nu doar fratele sau, Vasile , că și Domnu’  de acum sau Domnișoru’ de atunci.

Așa îi spun și azi, Domnu!

El era băiatul vecinilor lor, al familiei bogate, la care spăla și mama lui, pe atunci. Acum, în locul ei muncea nevasta lui, Săftuca.

Domnișoru’ învăța cel mai bine, dar copiii erau invidioși și de multe ori îl prindeau la strâmtoare, înghiontindu- l:

- Ce , mă, voi sânteți bogați? Numa tu ai haine faine? Și știi lecțiile la tăți?

Ce s-ar fi făcut el, dacă Nimu, prin statura-i impunătoare și pumnii zdraveni, nu i-ar fi împrăștiat, de câte ori prindea de veste?

El nu-l privea cu răutate, nu-l dușmănea, pentru că în casa lui crescuse și el și de acolo mânca, și de acolo se îmbrăca. Cu ce pica de la Domnișor… Și el și fratele lui.

Deși erau bogați, Domnișoru și familia lui se purtau cinstit și le răsplăteau truda.

Vremurile erau grele, dar omenia  îi ținea aproape. Iar, în momentele de joacă, Domnișoru îl admira pe Nimu. Cine știa fluiera din frunză ca el? Cine își făcea trișcuță sau fluier din lemn de soc?

Cine cânta așa de frumos, din gură?Altul ca Nimu, nu era!

Așa că Domnișoru, ajuns părinte și el, i-a dăruit lui Nimu o vioară. Nimu îi spunea ceteră. Nu una nouă. Știa demult că și-o dorește… De copil.

 Și, uite așa, la sărbători, Nimu a început  a colinda cu cetera. Împreună cu fratele lui, Vasilei.

Nu erau sărbători fără colinda lor.

- Femeie, cheamă-i  în casă!

Așa spunea Domnu, fostul coleg de clasă al lui Nimu, al protectorului lui. Iar Domnu nu a uitat asta, niciodată!

În fiecare an, după  ce-și terminau colinda, Domnu îi punea la masă. Îi cinstea cu mâncare și băutură. Iar cei care intrau după ei, îi găseau acolo. Prietenia din copilărie îi legase pentru toată viața. Pe ei și pe copiii lor.

De curând a avut loc o întâmplare ce nu poate fi uitată, de nimeni.

Nimu avea , între copii, unul mai neascultător. Și în purtare, și în fapte, și  în îmbrăcare și în muncă. Nici unul nu-i semăna. Nu-i semăna la rele... Dar, sufletul îi era bun și putea să șteargă celelate năravuri.

Iosuf , așa îi ziceau, deși numele lui era Iosif. De cu seară, ieșea în sat, împreună cu prietenii, la fel ca el. Nu făceau rele, dar nu făceau ceva ce să se vadă. Erau destul de odihniți și tari, să poată munci ceva.

Dar stăteau, privind  pe drum, râzând de unul sau de altul, pierzând vremea degeaba…

Deodată, pe drum, după podul din lemn, o bicicletă se vede, venind înspre ei. Cine? Cine  pedala de zor? Copilul lui Domnu: cel mare, în fața, și cel mic, pe portbagaj. Mergeau pe marginea drumului, fără să  depășescă ceva... De fapt, prea multă circulație nici nu era la ora aceea!

Dar, din spate, vine cursa. Autobuzul care ducea lumea, la lucru. Nu, nu îi depășește.

Șoferul îi vede. Oare, ce se întâmplă? A, apare trabantul. Nu-i vede pe bicicliști! S-a pierdut șoferul cu firea? A scăpat volanul? Doamne, intră în ei!

Cu toții au înlemnit!

Dar, Iosuf sare. Nu știe nimeni când și nici cum a ajuns lângă cei doi, căzuți în mijlocul drumului.   I-a atins trabantul. Au căzut de pe bicicletă, iar autobuzul… vine peste ei!!! Unul  e lovit, rău, la picior. Nu are cum să se ridice. N-are când.

Din marginea drumului și ajuns lângă ei… a fost Iosuf. Cu brațele vânjoase, ca două lopeți, l-a luat pe cel mic și l-a ridicat, cât să-l arunce ușor, înspre șant. Cel mărișor, luat de mână și-a revenit mai repede.

Cei care nu și-au revenit însă, au fost cei  ce priveau întâmplarea, încremeniți. Respirația li s-a oprit în gât.

- Hiii!!!

Atât au putut adăuga doar cei prezenți, înainte de a-și da seama ce se putea întâmpla.

Ajuns la marginea șanțului, Iosuf își mângâia  genunchiul lovit de piatră. Nu mai simțea durerea. Privea la autobuzul oprit, lângă bicicleta zdrobită, privea la piciorul sângerând al copilului, vedea chipul îngrozit al răniților, se uita la toți cei care îl priveau acum, ca pe un erou.

Da, Iosuf, Golanașul, așa cum lumea îi spunea, a salvat viața. Viața copiilor și poate, destinul celorlalți. Puterea lui, curajul lui, nu l-au avut alții. Erau mulți cei care priveau. Dar el a dovedit  că are mult din ceea ce alții n-au!

L-a vizitat apoi pe cel mic, la spital. Acolo i s- au pus copci. A primit sânge și îngrijiri. Spitalul era în  orașul aflat la nici trei km, dar Iosuf și frații lui mergeau pe jos. În vizită la Alin, copilul lui Domnu.

Erau vecini și prieteni, de mici.

Cu toții au fost alături de copil. Pe Domnul și doamna  i-a cutremurat  întâmplarea, venită pe neașteptate. Puteau să pățescă o nenorocire! O mare nenorocire!

Și- au îngrijit copilul, suportând durerea și spaima. Drumurile la spital și îngrijirea copilului erau lucrul cel mai important. Până când, vindecarea  a început să se arate, greu…Dar…

Într- una din zile, când au început să se bucure cu toții de uitare, ușa casei se deschide și apare un bărbat. Era șoferul trabantului, cel care îi lovise pe copii și care îi aruncase în fața autobuzului. Nimeni nu l-a acuzat pentru asta. Era prima data când îi vedeau chipul, după atâta timp.

- Bună ziua! Domnu`, eu îs șoferul trabantului. Îs curălar de meserie și ... am venit la dumneata. Eu știu că ești om cu putere, că ai funcție și îmi poți face  rău, dacă vrei. Eu am venit acuma la dumneata, să văd, cât îmi ceri?

- Poftim? - zice Domnu, întorcându- se pe scaunul pe care stătea? Cine ești?

- Sânt șoferul trabantului. Eu… am accidentat copiii.

- La ce ai venit după atâta vreme? Ce dorești? Ce-ai zis?

- Am zis așa că, de bună seamă, îi vre să- ți dau mulți bani, Domnu, pentru accident. Îs curălar și am bani! Iaaa…!

Cu mâna, încearcă să- si scoată din buzunar banii, să- i dovedească Domnului…

- Poooftim?

Domnul se ridică de pe scaun. Îi deschide ușa.

- Auzi, nu știu cum te cheamă. Nici nu vreau… În clipa asta să ieși afară din casa mea!

 Eu unul nu fac afaceri pe suferința copilului meu! Cum crezi că mă târguiesc cu asta? Nu. N-am   nevoie de banii tăi!

 Ți- aș fi apreciat gestul dacă te duceai în vizită, măcar o dată , la el, la spital. Însă nu ai mers. Sigur, ești  tată de copii. Cum ai putut? N-avea nevoie, nu trebuia să-i duci nimic! L- ai fi văzut prin ce trece! Vii acum și mă întrebi cât să-mi dai? Eu nu vreau banii tăi !Ieși afară, om fără suflet!

Vă  întreb acum pe dumneavostră:

Care dintre ei era mai bogat? Curelarul, cu buzunarul doldora de bani sau Iosuf, zis  Golanașul?

Câți bogați și câți săraci sunt în lume?

,,Aurul de prin palate

Totdeauna ne vorbește.

Noi vedem ce au bogații

Însă nu ce le lipsește!’’