De fapt, unde să mai pui atâtea lucruri? N-ai loc! Mai arunci din ele…

Uștioara se deschide scărțâind, lăsându-l pe Luca să intre. El, nepoțelul de nici șapte ani al bunicului… 

- Săru'-mâna, tată bun! Stai și te hodinești?

- Mă uit cu drag, dragu' moșului, la lucrurile aestea și-mi aduc aminte cum lucram amândoi, cu tătucu. Eram mai mărișor ca tine… Mă mai  uitam, îl mai ajutam… Făceam roți de căruță, de roabe, roți la fântână, sicrie, cozi de săcure, greble, scăunele… tăt  felu'. Ele îi erau uneltele. Tătucu' era cel mai vestit rotar din satele aestea și din asta trăia. Oamenii îi mai spuneau cherecheș, din ungurește. Numa' să poată bdirui, atâta avea de lucru. Și eu îl ajutam. Îmi amintesc. Ț-oi povesti … Șăzi aici, pe bolovanul aesta, dragu' moșului!

Povestind, atingea cu vârful cârjei fiecare lucrușor sau uneltă, așa, ca într-o ultimă  mângăiere.

Bunicul povestea și explica, știind că Luca înțelege atâta cât poate. Dorea parcă să știe dacă le mai ține minte. Întâmplări, nevoi, bucurii, mângâieri ale anilor aceia, trăiți lângă  tătucu' și mămuca lui. Era ca un refren cald, liniștitor…

- Din ce făcea roțile, tată-bun, numa' din lemn?

- D-apăi, din ce, dragu' moșului? Din lemn tare - fag, stejar - lemn adus din pădurea noastră. Îl pregătea, uscându-l la aer. La umbră. Lemnul rotund era crăpat cu pene, de-a lungul. 

Când lucra o roată, tătucu' începea cu butucul  sau partea rotundă din mijlocul roții. Îl cioplea cu mâna, rotund, ajutându-se cu un fel de strung din lemn. Avea așa, o roată cu diametrul de 1,5 m. De pe ea se punea o frânghie pe axul pe care se făcea butucul. Învârteai roata cea mare care învârtea și ea cureaua cu butucul. Ca să-l facă după model cioplea cu cuțitele care tăiau modelul, rotund, în mâna lui. Cu mâna lui. 

Butucul se împărțea în zece. Cu compasul, tot roată. Se făceau puncte pentru zece spițe. După însămnarea lor, se găurea manual. Pentru fiecare spiță, două găuri, prin care se dăltuia  afară cepul dintre ele. Rămânea gaura, largă, cât să intre capătul cel gros al spiței. Roțile de car erau mari și spițele mai groase, cele de fântână, mai mici și cele de roabă, mai mici. Aesta era butucul. Urmau apoi, spițele. No, ia cum! Ele erau făcute din lemn de stejar, fag sau salcâm. Tot manual cioplite.

Se lucra stând pe un scaun lunguieț, cu gaură în capăt și un fel de pedale prinse, sub el. Când apăsa pe ele strângea sau slobozea din strânsoare lemnul prins în capătul scândurii. În scaun se fixau spițele ca să să poată gilui, adică ciopli cu cuțitul. Acesta era ca un U mai larg, cu picioare, mânere și bara de jos, lama cuțitului. Cu el cioplea spița, trăgând cuțitul de-a lungul ei. Spițele erau de 30, până la 42 de cm. La cocii, birje sau trăsuri, le făcea ceva mai mari. După ce le cioplea mucul, în capăt, lua barosul și cu el bătea spița în butucul roții.

-De ce, bunicule?

-Păi, cum dragul bunului, dacă s-ar fi întâmplat să sară o spiță de la o roată, cu greutatea pe ea? Te-ai gândit? Câtă răspundere avea meșterul pentru lucrul său?

Înainte de a se băga spițele pe butuc, se trăgeau peste el două verigi din fier, ca să le țină.

Tot bunul bătrân le făcea?

- Nu! Le făcea cerarul și erau groasă de 1 cm fiecare, lat de 25 de cm.

Urmau obezile… Din cinci obezi se formălea o roată. La fiecare obadă, două spițe. Atâtea intrau în ele. Fiecare avea capătul  celălalt în butuc. Se făcea un cep rotund, găurit cu un  burghiu de 32. Obada se găurea și ea. Se băteau la loc. Întâi se însemna, se făcea un semn după care se găurea obada. Se monta pe capul spițelor. Urma fasonarea lor, adică rotunjirea. Între obezi, acolo unde se întâlneau obezile, se găureau cu un stivd, adică un fel de burghiu de 10-12 cm, după care scotea cepul  afară, ca să se îmbuce obezile, între ele. Altfel, dacă se uscau, puteau să sară de la loc. Doamne ferește!

La urmă se trăgea raful. Era de 1 cm grosime și lat de 40- 50 cm. Se trăgea de către cerar. Trebuia cumpărată o bară dreaptă pe care o îndoia, la cald. Prin încălzire  prindea forma roții...

Dacă omul avea roata, cerarul făcea raful. După aceea, roata era adusă iară la rotar și găurită cu burghiul de 60 -70 cm, pentru a face gaura în butuc. O gaură cu diametrul de 20-30 cm. Se începea cu unul mic. Un burghiu cu vârf. Învărteau doi oameni.

-Cum, tată bun?

-Învârteau de le era udă cămeșa în spate, de transpirație. Apoi, cu unul de 70 de cm. Burghiul era ca un T mare, de care învărteau oamenii. Trăgeau de penele de sus .

Uită-te, dragul moșului, aesta îi scaunu', aesta îi burghiu' mare, aesta îi ăla mic. Aesta îi gilăul sau cuțitul de răzuit, aesta îi cerăstrăul sau joagărul. Cui îi mai trebe amu, așa ceva? Ia, roata de la fântănă  îi făcută de tătucu și de mine și tăt roată îi șî azi. Aesta îi bancul sau scaunul de lucru! Ia, l-o umplut cariile. Nime nu o mai lucrat cu ele! Cui să le lăs? Cine-a mai lucra? Nu-i ca înainte…

- Habar n-am avut, tată-bun, ce-s lucrurile aestea. Le-am tăt văzut prin găbânaș, da, n-am știut la ce-s bune!

- Păi, așa construia tătucu' și carul tras de boii din grajd.

- Adevărat, tată-bun? Știi și dumneata să-l faci?

- Bineînțeles, Luca! Era format din cele două osii, patru roți, patru leuce.

- La ce erau bune leucele?

- Leucele țineau loitrele.  Acelea care semănau cu scările și puse culcat, de-a  lungul carului, de o parte și de alta. Urmează apoi făcelele , adică cracul de unde pornește ruda. Făcelele erau prinse de osie printr-un  pod, prins cu patru verigi și șurube. Ele erau cioplite ca să se îmbuce una în alta.

Leuca se fixează în verigi  de cer, în loitră și în osie. În capăt are un suport făcut de cerar.

- Chiar și sicrie făcea tata bătrân?

- Da… copârșauă le zicea și uneori le lucra în casă. Dacă era iarnă, unde să lucre? Eu eram mic șî îmi amintesc. Știu că îi trebuiau trei scânduri, lungi de patru m fiecare și late de 30 de cm. Musai, 40 de cuie. Asta, cu tăt cu capac. La urmă le vopsea cu un fel de baiț.

Greblele le făcea din material moale. Din lemn de plop sau paltin. Aveau colții din stejar, mai lungi sau mai scurți, după lungimea greblei. De obicei, era de 80 de cm de lată. Totul era lucrat manual  la ea.

Furca din lemn o făcea tătucu dintr-un lemn îndoit. Coarnele trebuia să fie îndoite și numai adăugau coada, în mijloc, între ele.

Câte nu mai făcea tata? Melițe, vârtelnițe, lopată pentru băgat pâinea în cuptor, cociorbă, linguri de lemn, din plop sau răchită, scobite cu dalta ovală, în formă de pipă: Ia, aicea îi, copile! O vezi?

- Ce priceput a fost tătucu' dumitale, tată-bun! Aș fi vrut să-l văd stând pe scaunul acesta și lucrând! Mi-l imaginez! Știi ce te-aș ruga, tată-bun? Te rog să nu arunci aceste obiecte, adică uneltele rotarului și să mi le dai mie să le dau doamnei învățătoare, ca să le pună la muzeul școlii. Acolo, le-oi explica eu colegilor cum lucra tata-bătrân cu ele, așa cum mi-ai povestit dumneata!

Bunicul se înseninează la față. O bucurie îi străbate inima și aprobă bucuros, dând din cap, rugămintea  copilului.

Măcar așa, ceva din bucuria  sufletului  său va rămâne în amintirea nepoțelului său drag! Și nu numai al lui…

Foto: Maieru ca Altădată