În local, muzica răsuna zgomotos. Ca la nuntă. Ce noutate pentru mine, să văd copii de trei, patru sau cinci ani printre nuntași! Poate, nu înțeleg eu…
La ușa de la intrare mă întâlnesc cu un băiețel de patru-cinci anișori, frumușel–foc, tuns scurt, cu un ten alb, în contrast cu negrul intens al părului lucios, cu buzele roșii, ca focul.
- Ce faci, pitic? îl întreb eu, oprindu-l din fugă, pe scări.
- „Ai latat!”, „ai latat!”, îmi zice privindu-mă fix în ochi, încercând să mă convingă de asta. Fruntea îi era plină de transpirație.
- Ce am ratat, mă?
- „Ai latat” muzica! N-ai auzit? Și „giocu” l-ai „latat”!
Mă uit la el și-mi vine să-l strâng în brațe. Era atât de ocupat cu tot ce se întămpla, urca scările grăbit, se oprea, aștepta parcă pe cineva… încât era transpirat tot.
- Ce zici, măi Robi? îl întreabă bunica, ajungându-l din urmă.
- Zice că am ratat jocul și bine zice. Jocul „Pinguinul”. Sunteți bunica lui Robi?
- Nu, doamnă, sunt mama lui. Mama adoptivă. Nu mă înroșesc, că n-am de ce…
După chip, femeia părea să-i fie mai degrabă bunică și nu mamă. Picioarele umflate abia o ajutau să se țină după copil. În clipa aceea, Robert fuge și o cuprinde de după gât pe mami, cu amândouă mâinile, sufocând-o, parcă.
- Robi, îi spui doamnei rugăciunea care-ți place, cel mai mult?
- Da! „Dă-ne, Doamne-o ploaie, mândră şi curată, Să nu steie mâini'și-alaltă'!”
Mă uit la el şi nu pricep.
- Auzi, doamnă, eram la solariu, că ne ocupăm de zarzavaturi și ce vedem? Deasupra, niște nori grei, ca de plumb. Ziceai că-i sfârșitul lumii. Tatăl său se uită în sus, îngrijorat și se roagă „Doamne, dă-o, Doamne, curată, da' nu cu gheață, că-i vai de plantele noastre!”. Apoi adaugă rugăciunea asta. Robi, atâta o fost de impresionat, că de atunci, mereu o spune! Îl vezi, doamnă? Îl vezi? L-am luat în plasament de la două luni. Atâta o fost de mic, numa' cât un cucuruz! Nici nu știu cum am avut curaj! L-am crescut, ca pe copilul meu. Mai am și o fetiță, luată tot așa! Dar, nu-i ca Robi! El e sufletul nostru!... E… nu știu să vă spun ce înseamnă!
Femeia își ține cu greu lacrimile.
- Dar dumneavoastră aveți copii? Ai dumneavoastră…
- Am, doamnă, am da-s însurați. N-au copii încă, da' or ave'! Îs plecați cu serviciul… Îs departe… În lumea largă… Îl vezi, aesta ne-a da un pahar cu apă la bătrânețe, că ai noștri nu-s cu noi! Vrem să-l înfiem: Gata! Îi a' nostru! A mânca și el o bucată de pâine, pe lângă noi și a trăi! Cum să-l dau, doamnă? Cum să mi-l ia? O venit niște domni mari. O venit să mi-l ducă. Da, nu i-am lăsat... Le-am spus că eu ajung până la București și tot nu mă las! M-aş strâca de cap, fără el!
- Robi, puiul mamei, hai!
Mama îl ia de mână și-l duce la masă. Robi o urmează cuminte, acolo unde doi ochi îngrijorați îi caută pe fugarii dispăruți. Sunt ochii tatălui, care-i face loc lui Robi, pe scaunul de alături și-l așază, ca pe un om în toată firea. Locul lui e locul lui! Între tati și mami. De pe acuma… Tati al lui și mami a lui nu vor fi bunici, ca vârstă, ci părinți, ca suflet. Iar el le va fi o binecuvântare, la vreme de neputință, când cei mari vor veni acasă doar atunci când vor putea.
El va rămâne stâlpul familiei! Își trage năsucul, hotărât și se așază pe scaun, lângă masă, privind-o în ochi pe… mama. „Sunt cuminte!”, „Sunt!”, asta ar vrea să spună. Iar mamei îi răsună în urechi rugăciunea bunicii ei:
O, iartă-mi, te rog, Domne, atâtea rugăciuni,
Prin care-ți cer doar pâine și pază și minuni!
Să înțeleg că felul cel bun de-a mă ruga
E să-mi doresc ca-n toate
Să fie voia Ta!
FOTO: Maieru Ca Altădată - Facebook