Acolo, la cimitir, o găsește badea. Mereu…

Se duce la mormântul ei, se așază pe râtul cu iarbă și începe să-i povestească, câte și mai câte, ca și cum aceasta i-ar putea răspunde:

- Așteaptă-mă, am să vin și eu lângă tine! Cât de iute! Îs bătrân… Mi-i tare gre' bătrânețea…!

Pe uliță trece Lucreța. Tatăl ei e nepotul lui badea Todor, feciorul fratelui mai mare.

- Bună ziua, unceșule! Ce mai faci? Mă duc în sat, la boaldă, cum zice mama tână. Nu vrei să-ți aduc ceva? Ai pită? Dă-mi să-ți cumpăr! Îți cumpăr orice!

- Mulțam, draga unceșului, nu-mi trebe nimica, că mi-o fost copiii ieri pe-acasă și mi-o adus de tăte… Am fost şi eu la ei, la oraș, da nu–mi place acolo deloc. Am tăt ce-mi trebe, da nu-mi place sângur, în bloc. Ei îs plecați la lucru, până târzâu. De cunoscut, nu cunoști pe nime. Cu cine să poți știmba o vorbă? Ieși în drum… tăt sângur! No, gata! La căsuța me! Aicea vorovesc cu găinuțăle mele, cu motanu', cu cățălu'… De aici, numa' popa mă duce sus, pe dâmb. La mătușă-ta… Da… unde-ați fost ieri, cu căruța? V-am zărit…

- Ieri am fost la locul din Dos, de sub pădure, știi dumneata! Am mărs cu ștraifu', să aducem fân, la animale. Avem acolo loc de o zî de coasă…

- Doamne, tu copilă, acolo, în Dos am stat eu cân' eram tânăr, așa ca tine. Am stat multă vreme… Săptămâni… în șâr. Acolo, că-i ferit și-i aproape de pădure, am dus și vacile și caii şi oicăle și porcii și tăte'... Era război. Treceau nemții și în retragerea lor bombardau podurile, ca să nu-i ajungă rușii din urmă. Doamne, cum săreau cerăle peste tăt! Bucăți din podul bombardat! Dacă nu stăteai ferit, puteau să te pălescă.

- Te-ai ascuns acolo de bombardamente?

- Da, nu numa' de bombardamente! Ce crezi, cât erau de înfometați, soldații ți-ar ci luat și animalele și le-ar ci mâncat. Cine le cruța? La cât erau de flămânzi…! Vai de capul lor! Da' și de al nostru! Locul era dosât și nu stăteam în calea soldațâlor. Eu le pășteam. Bombardau de peste deal, de acolo!

Uncheașul arăta cu mâna. Trăia parcă iar acele vremuri.

- Știu că pe copiii ceia mici i-o ascuns în beciul adânc, din casa unuia mai bogotan. În beciuri erau feriți. Acolo stăteau îngrămădiți, cu tății. Și legănuțe de copii și mame cu prunci în brațe! La fiecare bombardare, săreau copiii din leagăn, sus! Doamne ferește! Îmi mai amintesc că un văr de-a meu o fost avocat. Stătea în cela sat, că femeia îi lucra la școală. Acolo o fost și ceva… întreprindere. Mereu îl cătau acasă soldații. Era și o companie militară, în capatul satului lor.

- De ce îl cătau? Ce-o făcut?

- Nu știu. Numa' că veneau mereu soldații să-l cate acasă, să-l aresteze. Da', ia ce-o știut face femeia lui: o făcut o groapă în cămară, o pus peste ea podele și acolo l-o ascuns, nu știu câtă vreme, pe văru-meu. Un an de zâle. Zâua, pleca femeia la școală, da rămânea acasă copilul de patru-cinci anișori. Sângur, în casă. Veneau soldații și-l întrebau:

- Cu cine stai tu, acasă?

- Cu Motănelu'! Așa zâcea copilul și le arăta motănelul, care dormea pe pătucul lui. Auzât-ai una ca asta? Numa' când o prins a se găta razboiul, apoi o început a se arăta el pe-afară. Nemții opreau colo și colo, pe la case și puneau femeile să le facă de mâncare. Tăiau găini, făceau supă. Îi ziceau „Zup”. Pe cân' o fost gata mâncarea, aici, la o casă, o început a cema pe fata femeii, să mânânce, cu ei. „Com ir, la zup!” Așa zâceau. Aceea s-o întors cu dosu' cătră ei și le-o răspuns:

- Da, mă… în zupa ta, că mi-ai mâncat lăptucu'! Tăt!

- Ce-ți mai amintești, unceșule?

- Știu că o trecut rușii cu trupele, călare. Flămânzi și ei și animalele… Pe cân' ne-o zărit podețul plin de fân, o dat ordin să-l coboare, la cai. Tăt. Acasă era numa' mama și cu mine. Avem cinci-șase ani. Ceilalți erau la pădure. Cu vacă, purcel, cal, cu haine, cu bucate, cu ce avem. Cân' o văzut mama, una ca asta, o ieșât înaintea comandantului, s-o pus în genunci și și-o împreunat mâinile, a rugăciune:

- Mai lasă-mi, rogu-te! Nu mi-l lua pe tăt! Ai milă!

Văzând că ofițerul nu face nici un semn de milă, atunci rupe mama struguri din vie, îi pune într-un vas, îi spală la fântână, apoi îi pune înaintea comandantului. Comandantul i-o luat șî o făcut din cap un sămn de mulțămire. Da' cum o spălat mama strugurii la fântână, l-o stropit pe cizmă, cu apă. Atuncea, ea s-o așăzat în genunci și cu şurțu i-o șters cizma comandantului.

Văzând asta una, o dată o făcut sămn, cu mâna și ce să vezi? Tăt fânu de pe rât, scos cu brațul de soldați, o fost băgat înapoi, tăt de ei. Într-atâta! Tomna atuncea, trecea pe drum un om cu niște oi. O luat una, o tăiet-o și i-o dat-o la mama să le-o pregătească. Să le facă de mâncare. Erau flămânzi…!

Eu, copil fiind, am început a-i ajuta și eu. Cum m-am priceput! Atunci, un soldat m-o vazut, s-o uitat cu drag la mine și mi-o dat o muzâcuță. Ș-o amintit, poate, de copilul lui de acasă. Doamne, ce bucurie pe mine! N-am avut mai mare bucurie, până atuncea! Nu îndrăzneam să pun mâna pe ea! Mă uitam, cu frică, să nu o strâc, uitându-mă numa' la ea!

- Ai învățat să cânți la ea, bade Todore?

- Da' de unde? Din urmă venea o altă trupă de soldați. De aceea, cei dintâi s-o ridicat flămânzi și o pornit la drum. N-o mai avut vreme să mânânce. Pe cân' să-mi aflu jucăria, cineva mi-o furat-o. O rămas pe masă. Cineva, din cealaltă trupă… Așa supărare, n-am uitat-o niciodată! O jale, pe mine…

- Am înțăles că soldații cam făceau strâcăciuni, pe unde treceau!

- Pe aicea, nu. Da' mai mare strâcăciune ca aceea că mi-o furat muzâcuța, nu o fost, pentru mine! Atât am fost de supărat…! Parcă șî amu o văd: roșă, din tablă… Asta n-am uitat niciodată, draga unceșului! Nici supărarea cu muzâcuța și nici războiul. El aduce numa' pagube, că de câștigat, nu câstigă nime...!

Foto: istoria.md