Are peste 80 de ani și lumea știe asta. Nu-i om să nu o salute și să nu spună câteva cuvinte frumoase despre dânsa. Sau o petrece cu privirea, gândind frumos, în urma ei…

A crescut o casă de copii. Singură. Bărbatul i-a murit de tânără. Și-a îngrijit socrii din casă, la vreme de neputință, i-a îngropat creștinește și și-a purtat copiii în școală.

Când i-a murit bărbatul a rămas într-o căsuță mică, cu două camere, cu un târnaț îngust, iar printre pietrele fundației vedeai în casă. Casa, cu lut pe jos, cu o sobucă mică, într-un colț.

Lucra în Colectiv, ca toate femeile din sat, ca să-și țină grădina din spatele casei. Făcea norme peste norme, alergând, flamândă uneori, ori mestecând în grabă, niște cartofi pârgăliți cu ceapă, dintr-o olcică din lut. De sete își punea să aibă câte-o cana cu sămătișă, care dacă-l lăsa în soare, se borșea, acrindu-se.

În vârful tractorului cu sfeclă sau cu saci, ce trebuiau duși la magazia CAP-ului, cine cânta? Lelea Susana.

Să-și scoată certificat medical, că-i bolnvă? Să nu meargă la lucru? Cum s-ar mai fi uitat la oameni? Dar oamenii la ea?
Mai bine îmi închideam copiii în ocol, că pe atunci nu umblau atâtea motoare! Îi găseam murdari și flămânzi, vai de capul lor! Cine să-mi ajute? Dumnezeu Sfântul și-Nduratul! Mai târziu, pe când s-au ridicat mărișori, mă ajutau la lucru.

O ajutau la orice. Mai ales la tarlaua cu sfeclă, când trebuia să o rărească, de două ori, și să o sape. Și la cules de mălai… Să-și ducă rândul, că altfel rămânea în urmă… Toamna era mai greu, că le înghețau mâinile pe sfeclă.

- Ce ți s-a părut cel mai greu în viață, lele Susană? Mai greu și mai greu?

- După ce mi-o murit bărbatu', am rămas numa cu vaca din grajd, care ne dădea lapte, s-avem ce mânca. O casă de oameni! Numa' că vaca s-o umflat, că o mâncat o buruiană rea… N-o putut-o salva, orice am făcut. O vacă albă… Întorcea capul după copii, mugea și-i aștepta să o ajungă din urmă, s-o ducă la păscut. O murit! Am îngropat-o. Atuncea, știu că atâta s-o cântat copiii aeștia, ca atunci cân' o murit tată-său. Ce să mâncăm? Cu laptele de la ea ne hrăneam! O casă de oameni… Am rămas fără nimica. Cum să mă descurc? Făceam mămăligă vârtoasă, ceartă în ceaon, în roți, mestecată cu coleșerul. O răsturnam pe un clopotor, o lăsam să se răcească și o tăiam felii. Felii mai groase. Le coceam pe plita de la sobă și cu ele întingeam în sichirul făcut din apa cu oțet din mere, acrișor. În el fierbeam toșmagi nepârgăliți, făcuți din făină măcinată pe piatră, ca făina de mălai și liptii frământate cu brânză și coapte pe plită, dintr-un aluat vârtos. Așa trăiam. Și nu era unul bolnav!

Dormeam cu tății în paturi cu strujac, plin cu paie, paie de ovăz și acelea, rare. De cele mai multe ori, erau pline de pureci, că orice făceam, nu scăpam de ei. Mai dădeam cu DTT. Așa am trăit. Ca tătă lumea! Săracie, nu glumă!

Apoi, știu că am lucrat la batoză, atunci pe vremea când oamenii erau lămuriți să se înscrie în Colectiv.

Socru, lucra și el la dat baloții cu furca, sus, pe batoză. În vreme ce făceau pauză, să-și tragă sufletul, răzâmat în coada furcii, o suflat vântul o hărtie albă, un afiș, cum îi zicem noi, cu președintele Gheorghiu-Dej. Socru n-o știut ce-i pe dosul hârtiei aceleia ce stătea cu fața înspre pământ. O împluntat vârful furcii, să se razime. Să se hodinească.

No, atâta i-o trebuit! L-o pârât cineva și apoi să vezi! Vreme de o lună de zile l-o purtat la sfat, în ceia comună, zi de zi. Mergea pe jos să deie declarație că de ce o batjocorit poza. Îl aresta, sigur! Nicicum n-o scăpat, până nu s-o înscris în Colectiv. Apoi, tăte o fost bune! De aici încolo, n-o mai avut nime treabă cu el!

Eu, ca o femeie rea de gură cum am fost tătdeauna, ce-am făcut?

La lucru eram prima. În capul rândului! Cântam pricesne cât era câmpul. Răsuna. Cine să mă oprească?

De la o vreme, nu m-o mai lăsat femeile să lucru nu știu cât, că mă lăsau numa să le cânt. Mă ajutau să-mi duc rândul care-cum, cu condiția să le cânt. Și sus, pe tractor, cântam…

La ședințele de partid, iară nu tăceam. Atâta eram de rea de gură, că nu-mi stătea înainte nime'.

Odată, știu că numa' ce s-o oprit doi domni, străini, să mă roage să-i las de mas. După ce o murit socrii… De unde să știu, care-i treaba? M-am mirat eu că vin la mine… o femeie necăjită! Da', cum să zic, ba? I-am culcat în casa dinainte.

- Mare mirare-i și asta, lele Susană!

- Da, cum nu? Se duc domnii în cameră și își desfac să mănânce niște bunătăți, cum n-am mai văzut până atunci. Conservă, salam, pită albă, ca omătul… Da-i drept, din tăte mi-o dat și mie și la copii. Mi-o lăsat pentru că i-am cazat la mine.
Și, unde nu mă întreabă, de una, de alta, de Colectiv. Ce-i bine, ce-i rău, ce-ar mai trebui să se facă în sat și pe la hotar?

- Te pricepeai?

- Eu cunoșteam locurile și, sfătoasă cum eram, le spun că acolo ar trebui să se samene mălai, că-i loc de prund, dincolo, loc de ovăz… no, cum m-am priceput. Doară aicea am crescut, de copil…! Da' nu știam eu că ei mă întreabă cu rost! De unde să știu ce urmăresc?

Se duc domnii, pleacă, și, la câtăva vreme, se face mare ședință de partid. Cine stăteau la masa din față? Domnii aceia străini, care-o dormit la mine. Și, numa' ce văd că spun, printre ele, ceea ce eu le-am explicat, cu priceperea mea!
Da-i drept, nime nu m-o pârât vreodată!
Înainte de Revoluție, știu că m-am dus pe urmă, să adun cucuruzii, rămași în câmp. Câteva femei, fără minte! Doară mai puteai să te mai înțelegi și cu paznicii! Da', știau și ei când vin controale. Mergem noi, ne umplem săcuții și dăm să ne întoarcem.

- Hop, că-i miliția pe urmele noastre!
Ne ascundem noi într-o răchită de pe marginea locului. Da, am fost pârâte! Din spate, aproape de noi, se oprește șeful de post și întreabă o copilă. Ca să auzâm, nu de alta!

- Tu, copilă, unde s-o ascuns femeile acelea? Le-ai văzut, nu?
Copila, de vreo 6 -7 anișori, se uită, nu zice nici da, nici nu, da' arăta cu degetul înspre tufa în care ne-am ascuns. Noroc că o venit Revoluția că nu știu ce era! Ne-o făcut dosar la miliție.

- Ce vă mai amintiți?

- Ia ce îmi mai amintesc! N-aveam cu ce ține acasă nici măcar o găină. Aduceam grăunțe în papuci și în cizme, seara, s-avem ce le da de mâncare. Un vecin de-al meu, văr de-a lu' bărbatu-meu, lucra la magazie. Era șef.
Mă necăjesc eu într-o seară:
- Cum poți tu să vii acasă și să nu aduci un grăunte, la găini? Eu, în locul tău…
- Bine, bine, hai și-ți du!
Mă duc, hotărâtă, cum mă vezi și-mi umplu o traistă cu grăunță. Cum dă Dumnezeu, tocma atuncea intră în hală doi domni, străini, de aheia mari, veniți în control. Mă văd, în capătul magaziei, printre grămezi.
- Da', ce faci, tu femeie, furi?
Bietul văru-meu, nu uit veci, ce milă mi-o fost de el! Îi tremura barba de frică. Ce să le spună? Cum să mă scape?
- Auziți, tovarășu', femeia asta are un mare năcaz! I s-o îmbolnăvit purceii. Le merge burta și o venit să îi dau niște ovăz, să le fiarbă, că altfel îi mor. Și-i necăjită, îi văduvă. Cu o casă de copii!
- No, dacă-i așa, ia-ți și du-ți acasă grăunțe, să-i lecuiești!
Greu o fost, doamnă, cum nu poți crede! Greu am putut trăi! Da' cu tăte aestea, copiii mi-o învățat bine, s-o rădicat și o făcut școli, o meserie, ca să poată trăi în lume.
Tăt partidul i-o purtat în școală. Așa era atunci. Le plătea internatul, haine, mâncare, ce le trăbuia. O ajuns domni mari!!! Știi, așa-i?
Amu', bine cum îi n-o fost înainte! Pensie, ajutor social, salarii bune! La cooperativă, găsești orice! Cine mai lucră? Tăt lucru îi făcut de mașână. Cine mai cosește și mai face fân? Cine mai dă cu grebla? Cine mai seceră și mai face snopi?
Și pita nu-i bună, că-i prea albă! Nu-i bună de la… că ne trebe de la… Îi prea albă, ne trebe mai neagră!
Și, lumea tot nu-i mulțămită, doamnă!

Foto: Maieru ca altadată