Lume multă pe coridoare. Multă lume…

Bolnavi în pijamale, unii mai bine îmbrăcați, alții mai slăbuț. Fiecare poartă pe chip o tristețe sau o nerăbdare.

- Uuuuf! De când stau la ușa asta! De aproape un ceas. Îi dus doctorul la Urgență! Atâta om bolnav…!

- Da și noi am venit, câte doi, în spatele infirmierei de serviciu, ca la gradiniță. Încolonați, cu fișele în mână. Atâta ne-o umplut frigul așteptând aicea!

- Auzi, măcar dacă mi-ar fi cu folos! Mă duc din spital acasă, bolnavă de moarte… Nime nu mi-o găsât boala! adaugă o tinerică, vopsită la păr roșu aprins și îmbrăcătă într-un halat galben. Mă doare rău aici, într-o parte. Șî, nimica... n-am nimica… Zâce că tăte analizele mi-s bune! Da, eu îs de murit, nu alta!

- Îhiiii! Da, da, la tine tăte-s bune! îi răspunde un bărbat din spatele ei, trăgându-i cu ochiul.

- Tu, beteagă? întreabă o altă femeie, legată la spate cu un batic. Tu n-ai nimica! Vii aici ca să-ți dai întâlnire pe-afară, cu bărbații! Dai telefoane cu număr ascuns! Ce boală…?

- Așa zâce și doctoru', că am cu capu… îhîîî!

- Ești beteagă rău…! De mine ce să mai zâc? Abde umblu de un picior. Mă vezi? Ș-o plasă de medicamente mi-o dat… Da, dumneata ce ai?

- Eu, răspunde o femeie grasă, înaltă, roșie la față, eu m-am operat anu' trecut în burtă și când m-o cusut mi-o lăsat un cir în carne. Tăt am sâmțât durere și am crezut că-i hernie. Era o umflătură care se tăt muta… Pe când colo, cirul căta să iasă afară, pin pcele. Nu m-o putut amorțî și am răbdat atâta durere că nici cân' am născut n-am cinuit atâta…! De amândouă dățâle…!

Prin stânga, pe ușa deschisă larg intră un țigan și o țigancă. Ea era atâta de bolnavă, atâta suferintă arăta pe chip, până când s-a așezat pe scaun. Apoi…

De fapt, el găsise locul pe scaunul liber lângă o doamnă care a stat cât a stat, dar când n-a mai putut suporta mirosul, s-a ridicat și a plecat. Bucuria… țigăncii.

- Pardon! Dați-mi voie! strigă infirmierul care aducea bolnavii cu patul pe roți.

- La o parte, vă rog!

Lumea se dădea la o parte, pentru a lăsa să intre la consult bolnavii ce sforăiau, adormiți de medicamente. Răsuna coridorul.

- Auzi, domnu', fă bine și învălește-l pe aesta, că pcicioru-i numa' rană! Nu vezi? Și miroasă… Trage cearceaful că nu mai pot de greață!

- No, lasă, eşti prea sensibil! Nu știm ce ajungem, fiecare!

Ușa se deschide. Infirmiera face ordine:

- Hai, intră dumneata! Nu, nu dumneata! Stai jos! Ai răbdare!

Săraca, uită că are în mână fișele de pe care ar fi putut să citească numele bolnavilor, lucru atât de simplu! Numai că ea făcea ordine cu… mâna dreaptă.

Deodată, în rama ușii apare asistenta. Privește peste mulțimea de bolnavi și însoțitori. Caută cu privirea. Caută mult. Nu găsește. Ba da!

- Dumneavoastră... vă roagă domnul doctor! Poftiți! Poftiți, vă rog!

Lumea de pe sală amuțește. În aer plutește nemulțumirea, dar nimeni nu spune nimic. Nu îndrăznește.

- Culmea! rostește o femeie, sătulă de atâta așteptat și de rezemat pereții coridorului. Cum, doamna îmbrăcată în haină de blană, sosită de curând, cochetă și parfumată, are întâietate? Și noi…?

Asistenta aude și răspunde:

- E o cunoștință a domnului doctor!

Peste 15 min apare iarăși, în rama ușii.

- Dumneavoastră! Poftiți, vă rog!!

Femeia se uită in jur. Cu ea vorbește? Atât de frumos...?

Pe coridor apare un cărucior, împins de o femeie mărunțică, elegantă și destul de hotărâtă. Își aduce soțul… sau fratele? Privește în jur și înțelege ce se întâmplă… Bolnavului îi este rău și ea nu are timp de pierdut! I s-a spus ceva de operație… Încotro să o apuce? Caută rezolvarea și o găsește. Infirmiera…!!!

- Auzi dragă, îi spune ea, știu că peste tot femeia de serviciu rezolvă orice. Ea e talpa! Ai de la mine ceva! [și-i pune în buzunar] Te rog să mă ajuți! Nu știu cum, dar trebuie să ajung la doctorița X. Am auzit că-i cea mai bună. Indiferent ce scrie pe hârtia asta, indiferent la cine am trimitere, vreau să ajung la ea! Să-l consulte! Fă-mi rost de număr de la ghișeu!

Infirmiera face stânga împrejur, o ia pe femeie și pe bolnav și o trece de toate ușile. Cum altfel ar fi reușit?

Sigure, hotărâte… Bolnavul trebuia văzut. Azi, aici, acum! Dincolo de ușă, doctorița X consultă. Pacientul iese. Intră cel care era la rând: țiganul și țiganca. Ei au renunțat la locul de pe scaun și au ajuns deja… SUS.

- Cine v-a trimis la mine?

- Sărut-mâna, mânca-ți-aș… doamnă! Ia, îs beteagă… Trăbă să primăsc pensie șî nu mi-o mai dă… Îs beteagă! Ia, doamnă! Aeșcia îs a dumitali…!

Îi aruncă doctoriței un teanc de bani, pe masă. Doctorița face ochii mari. Cu mâna le arată ușa.

- Afarăăă! Luați-vă banii! Afarăăă! Cine v-a lăsat să intrați aici? Cum ați trecut prin atâtea uși? Cine v-a dat biletul? Cine v-a adus la mine?

Doctorița ia teancul cu bani și vrea să-l arunce după ei. Țiganii înțeleg că nu-i de glumit.

- Afară!!!

Țiganii ies, certându-se în limba lor… Cu cine?

Femeia cu căruciorul urmează după… Doctorița se uită la bolnav. Fața palidă și privirea pierdută te făceau să nu mai aștepți nici un răspuns.

- Ce are bolnavul?

- Îi rău bolnav, doamna doctor…! L-am adus la dumneavoastră, direct! Venim de departe. Din alt județ. De la sute de kilometri. De dumneavoastră știe atâta lume! Am pornit cu noaptea în cap, de acasă. Am auzit de spital și de dumneata de la o vecină.

- Aveți bilet? Dar număr?

- Avem.

- Vreau să știu cine v-a trimis la mine. Vreau nume!

- Păi, Anuța… o vecină! Cine își mai amintea numele ei?

- Cum? Dar biletul? Dar numărul cine vi l-a dat? De la care fișier?

Femeia tace. Cum să spună? Ea rezolvase așa cum s-a priceput. Trebuia să ajunga SUS! Atâta știa!

Doctorița este nervoasă. Își iese din fire.

- Cum? Nu știți ce are bolnavul, dar ați știut să veniți până la mine? Cu ce suferă? Cine s-a ocupat până acum de el? Nimeni?

Femeia scoate un bilet de trimitere. De acolo, de unde veniseră. Era scris diagnosticul și numele doctoriței. Un alt nume. O altă doctoriță. Doctorița îl citește. Bolnavul se uită speriat, așteptându-și… verdictul. Era mai degrabă pedeapsa.

- Dumneata nu știi să citești? Ce scrie aici? o întreabă pe femeie. Nu la mine trebuia să ajungeți. La doctorița Y. Acuma, îl iei frumos cu căruciorul și… a- fa-ră! Ați înțeles? A-fa-ră! Aici, toată lumea umblă cu șmecherii! Întâi vin țiganii și-mi flutură banii pe sub nas. Acuma, voi? Afară! Mergeți acolo unde scrie pe bilet!

- Păi, doamna Y vine peste două ore. Cum să așteptăm atâta? E prea mult…

- Foarte bine! Plecați!

Femeia iese împingând căruciorul. Cui putea să spună ce era în sufletul ei? Nu-și permitea să scape nici o lacrimă. Bolnavul  oricum se simțea rău. Cum să-l mai tulbure? Își adună cu greu puterile. Era după nopți de nesomn și chin. Chin și amar!

Ce era în sufletul lor? Putere mai avea doar în mâini. Numai în mâini! Căruciorul trebuia împins.

- Mai poți? o întrebă bărbatul.

- Bineînțeles! Ne descurcăm noi, n-avea grijă! O să vezi! Ajung la ușa celeilalte doctorițe.

Erau primii. Mai trebuia așteptat. Cu ultimele puteri, cei doi își propun să mai reziste.

- Căruciorul…? Cine vi l-a dat? întreabă o altă infirmieră, nervoasă, hotărâtă să găsescă răspunsul. Avea nevoie de el pentru cineva…

- Doamna doctor!

Ea găsește repede minciuna. Era sătulă de atâta adevăr. Cum să mai spună și cum l-a obținut pe acesta? Pe picioare, bolnavul nu se putea ține. Cum să-l aducă? Pe brațe?

Infirmiera iese nervoasă, lipăind pe coridor șlapii de cauciuc. Deodată, din spate, o voce disperată îi strigă, făcându-le semn cu mâna și capul. Infirmiera doctoriței X. Vine in fugă:

- Haideți, haideți, vă rog! Doamna doctor X m-a trimis să vă caut în tot spitalul. Acum! Haideți cu mine! Vă rog! După ce ați plecat, i-a părut atâta de rău că şi-a ieșit din fire și m-a trimis să vă caut. A avut atâtea remușcări și i-a fost frică să nu i se întâmple ceva lui domnu', pe coridoarele astea. L-a văzut tare palid. I-a părut rău că și-a ieșit din fire. E și ea OM!!! Și-i după o noapte de gardă și de telefoane. Cu noapte pleacă acasă, cu noapte vine înapoi. Cum să facă față? Nici nu-și mai vede copiii… Ce să facem? Bolnavii-s mulți, doctorii-s puțini. Și nu-s tineri, că cei tineri s-au dus din țară. Cazurile-s grele, regulile-s aiurea și lumea-i... de multe feluri!

- Vă rog, poftiți, vă așteaptă!

În privirea bolnavului au început să apară primele licăriri de speranță!

Avea de terminat o casă aici, pe pământ și să se mute în ea. La cealaltă nu a venit vremea să se gândească, încă!

Numai că trebuie să mai ajungă, din când în când… pe la doctor!

Foto: mditv.ro