Gavrilă trece pe uliță, numărându-și pașii, parcă. Acum și-a lăsat bicicleta acasă. Ea îl ajută să-și aducă sacoșele cu cumpărături, să ajungă și să se și întoarcă repede, de oriunde.

- Mă duc cu roata, până în sat!

- Cum, bade Gavrilă, dumneata știi să mergi cu o roată?, întreabă copilul vecinei de peste drum. Îl vedea deja în fața lui pe clovnul de la circ!

- Așa zâc, da' mă duc cu bibicleta, mă copile! Cu amândouă roțâle…

Cine-i ca el? E pensionar. Să se plictisească? Are atâtea de făcut…!

- Mă duc în sat, nu vrei să-ți aduc oarece, de la cooperativă?, o întreba mereu pe vecina lui.

Spre capătul uliței, trecând prin dreptul porții de scândură, se uită peste gard, să vadă dacă o zărește pe cumătra Mărinca. E singură și ea și își trage cu greu picioarele, prin curte. Cum să mai meargă până-n sat? Copiii sunt plecați, dar mai vin acasă, la sfârșit de săptămână… Poștărița îi aduce pensia în poartă! Atâta noroc!

- Bună să-ți cie inima, cumătră!, zice badea Gavrilă.

- Bună, dară, ca fasolea vinerea!, răspunde lelea Mărinca.

- Auzi, mă duc în sat. Nu vrei să-ți aduc câte ceva de la cooperativă? Știu că ți-i greu și acolo-i de stat la rând… N-ai vreme, știu. Vin sărbătorile…

- Mulțam fain! Bine că mă întrebi! Am, dară, cum nu! Ș-apoi cân' ti-i întoarce, te-oi omeni cu un pahar de ginars, nu te necăji!!! Ca tătdeauna… Știu bine că-ți place!

- Da, oricând! Dă încoace, să-ți cumpăr!

Femeia își amintește întâmplarea petrecută nu demult. Îi venise acasă ginerele, cu un musafir. Un domn străin. Când să urce Gavrilă treptele, să intre în casă, omul cobora, dând să plece. Găvrilă dă mâna cu el, să îl salute. De fapt, ca să se bage în seamă. Și… cum era băut bine, îl vede pe omul acela… femeie și nu bărbat. Îl trage de mână, cu putere, pe trepte în jos, să-i sărute mâna. Pe omul străin îl treceau transpirațiile, de rușine și zbatere. Se ținea strâns de tocul ușii, să nu-l tragă Gavrilă, să-l facă de rușine. Cum? Ce să facă? N-a mai pățit așa ceva! Cu Gavrilă, cine se putea pune? Femeia își amintește de asta și nu-l mai servește cu nimic acum, până când s-o întoarce din sat. Bani, prea mulți, nu-i dă…

- Auzi, Gavrilă, fă bine și cumpără-mi două kilograme de zahăr, că n-am putut aduce mai mult. Și mai adu-mi un pachet de foietaj. Să am de copt, în ler. Uite, îți scriu… Îți dau bilet. Ai mai auzât tu de foietaj?

Deodată, Gavrilă se trage un pas înapoi, supărat și mirat:

- Cum, mă cumătră? Mie? Mie să-mi dai bilet? Da' ce, eu îs prost? Nu știu? Știu, știu… ca pe carte! Vai!!!

Se uită lelea Mărinca, se uită bine la Gavrilă și se socotește, în gândul ei: „Mă, bat aesta nu-i. Lumea din sat îl știe. Bicicleta n-are, să pice de pe ea, să se zdrobească. Bani nu-i dau mulți…”

- Bine, bine, măi Gavrilă! Te bizui că-i ști a zâce?

- Ba, bine că nu! Foietaj. Nu? Nu știu eu ce-i acela, da' oi ști a zâce.

Își amintește femeia de vremea când și ea a cerut hiprocoprit, la cooperativă, atunci când acesta începuse să se vândă în magazine, pe raft. Dorea hipoclorit, dar așa auzise ea pe cineva că cere…

- Văd că știi! Ia, ține plasa!

Pleacă Gavrilă. Stă, ca de obicei… uitat. Mai povestește cu unul, cu altul, mai discută politică, își spune părerea. Mai fuge câte unul până acasă, cu roata, să mai asculte știrile la televizor, se întoarce, mai comentează ce a auzit… Cine să se grăbească? Vreme este! Doară n-or veni sărbătorile cu bota!

- Ce, amu ne-or tăie pensile și salariile sau le-or mări? Uite, zahărul, uleiul, pâinea…

De aici începeau discuțiile. Discuțiile și certurile, câteodată. Într-un târziu, apare pe poartă… Gavrilă. Cuptorul lelii Mărinca începe să se răcească.

- No, cumătră, ți-am adus ce mi-ai spus. Zahăr și… de aesta, nu?

Se uită femeia la pachetul ambalat, din plasă. Da. Nu a greșit Gavrilă. Nu. A luat bine. E… foietaj.

- Da!

- Păi vezi, bine i-am cerut eu vânzătoarei. De aia, cum ai zâs, da, de ăla, „cu etaj”. Să coci cornulețe umplute… Da!

Femeia aude. Aude bine.

- Cum i-ai zâs, mă, Gavrilă?

- Cum, cum? Cu etaj, dară! Da' ce, n-am zâs bine? Nu de aesta ai zâs?

Femeia înțelege, dar nu râde. Se abține. Îl cunoaște pe Gavrilă. Nu-i plăcea să râdă nimeni de el. Mai degrabă, să-l laude!

- Da, o știut vânzătoarea ce-ai cerut?

- Păi, s-o cam uitat una la alta vânzătoarele, da' până la urmă o tăt cătat în lada frigoriferică șî o găsât. I-am spus că păntru dumneata. Cine mai cumpăra așa ceva? La dumneata vin domnii! Gândești că-i… răsucitură de colac.

- Vai, bată-te să te bată, mă Gavrilă! Te-ai descurcat! Asta contează! Mi-ai adus ce-mi trebuia! Amu, hai să te omenesc cu un păhar de ginars, de care-ți place! Acolo, să-ți ungi ceptucu… M-ai scăpat de un drum! Batăr atâta să-ți plătesc!

- No, mă, cumătră! Mie, mie să-mi plătești? Doamne ferește! Oricum, de la dumneata, că mi-ești cumătră și ne avem bine, orice oi lucra, nu cer mult, cer un preț… maximal! No, nu-i bine? Să nu zâci… Pentru neamuri și pretini! Așa… da' ce, eu îs om rău și lacom?! Nu ne-am înțăles noi, tătdeauna? Apoi, ginars ca 'mneata, n-are nime'! De acela, cu pară în el și de prună. De prună curată! Doară, suntem și cumetri…