- Bună ziua, lele Nastasie, am venit să te văd. Am vorbit cu Sorin prin Internet.

- Tare mă bucur, doamnă! Mă bucur că ai venit.Te-am așteptat. Mi-o spus că vii. Am vorbit la telefon. Poftim în casă!

Intru și ocup loc. Pe perete, o poză veche, ca un tablou, un fel de desen, un soldat, căruia i se completa doar poza  feței. Restul era… pictură. Îl privesc atentă.

- Îi  tata, doamnă! Tata meu. Aici o stat, în casă cu mine și am fost fericită să-i pot griji, la bătrânețe. Nu, n-o murit pe front, ca alți părinți, pe vremea aceea. I-o dat D-zeu zâle și s-o întors acasă, lovit numa' la un deget. Da, chinuit, vai de capul lui! Să-ți povestesc!
Eram numa de șase ani cân' l-o dus pe front. Îmi aduc aminte…
Cân' o plecat în Războiul al doilea, Mondial, gândești că-l văd…
I-o înrolat pe tăți bărbații din sat, între 16 și 60 de ani. I-o încolonat din capătul din sus al satului și nu aveau voie să iasă din rând, să ne luâm rămas bun. Stăteam pe marginea drumului și plângeam, petrecându-l cu jale.
Întâi i-o dus la Alba- Iulia ca să-i îmbrace și să le deie arme. De acolo, i-o dus în Ungaria. Nu știu cum…
Întâi o trecut pe aici nemții. Ei nu o făcut pagube. Nu, ei n-o făcut atâta rău ca rușii. Aici, lângă noi, în lărgușul aesta, o poposât armata. Aici, pe deal. La lelea Tina aveau bucătăria... Aduceau cu ei vaci albe, mari, cu coarne răsucite. Vaci de carne, cum noi n-am mai văzut până atunci...

-Cum le aduceau?

-Legate, în spatele trupelor. Ei nu prădau, ca rușii. Le tăiau și le făceau mâncare. Și, auzi, ne dădeau și nouă. Eram copii și ne uitam la ei cum mănâncă. Ne era poftă…

-Aveau corturi?

-Nu, pe rât dormeau, pe iarbă. Acolo țineau și tunurile și tancurile. În casă la noi, în casa dinainte țineau lăzile cu muniție și ceva șuruburi, ceva piese de mașini… nu știu! Trei zile o poposât. Nu o trecut o săptămână și o venit rușii, doamnă! Înainte de a pleca, nemții, în retragere, o bombardat Podul Ștrecului. De fapt, toate podurile le aruncau în aer. Să nu poata să-i ajungă din urmă ruşii.

-Ce-ti amintești, lele Nastasie?

-Îmi amintesc cum zburau bucățile de ceră pe lângă capu nostru.
.…Atâta de mare o fost explozia! Care o apucat să pună  în căruță câte ceva și să ducă în pădure, să îngroape, bine; grâu, mălai, bucate… Care nu, o rămas fără nimica de mâncare. Era sărăcie, foamete, ca după război. Mare sărăcie! Soldații erau flămânzi. Veneau și îți luau tot ce aveai în curte: găini, oi, porci, vaci cu lapte… Cu ce să trăiești?

-De care vă era mai frică? De ruși sau de nemți?

-Apoi, nemții nu o batjocorit pe nime, da rușii, da! Când intrau în sat, trebuia să-i aștepte o delegație de săteni și să le spună că nu li-s dușmani. Dacă o văzut ca nu-i așteaptă nime' în capătul satului, rușii s-o aliniat să tragă în oameni. Atunci, badea Costan o ieșât în fața lor cu un grup de bărbați.
-Nu trageți!
Aşa am scăpat.

-De ce zici că au făcut  atâta rău? În ce fel?

-Era prăpăd, doamnă! Oamenii își ascundeau copilele în pod și acolo le duceau mâncare. Le îmbrăcau cu râze și le ungeau pe față cu funingine. Ca să nu le cunoască, să pară că-s babe.Tătă lumea cunoștea năravul rușilor. Le batjocoreau până și mureau, din ele. Da, auzi, le cunoșteau…
-,,Asta nu baboște, asta cazaice!”
Pe noi, pe copii, ne-o ascuns în gropi acoperite cu buruieni și acolo ne aduceau mâncarea. Să nu stăm în fața morții. Oriunde puteam muri, nu-i vorbă! La cât se bombarda...
Avea badea Gavrilă un beci mareee! În el i-o bagat pe copiii mai mici cu leagăne cu tot. De câte ori se bombarda, săreau din leagăn de spaimă. Tunurile erau pe dealul de dincolo de râu. Pușcau până departe, spre pădure. Până acolo ajungeau și gloanțele. Scăpai numa' dacă stăteai ascuns.

-Dar tata dumitale până unde o ajuns pe front?

-Până în Ungaria. Acolo o fost cazați, într-o clădire mare. Rușii o bombardat clădirea. Trei săptămâni o rămas îngropați acolo soldații. Și tata, printre ei. O rămas îngropați sub dărâmături, într-un beci, trei săptămâni, până i-o găsât... S-o hrănit cu rădăcini și aer... puțân. Cu trenul de marfă s-o întors acasă. Era tăt umflat, să nu-l cunoști! Chinuit, slab și plin de păduchi. Știa că nu-l mai cunoșteam... știa că ne-am fi speriat de el… Doamne, cum arăta!
N-o avut curajul să vină pe drum. O venit prin grădină, pe poarta dinspre șură. Aveam agățată o seceră, în poartă. Numa am văzut-o că se mișcă. Sângură...

-Ce să fie? Nu înțelegeam…

-Mamă, hai că-i un om străin, la noi în grădină !
Nu l-am mai cunoscut. Ne-am speriat de… tata. 
Mama l-o dus în grădină, i-o luat hainele și i le-o aprins. Ca să nu ne umplem şi noi de păduchi. O vecină i le-o îngropat de tăt, în pământ.
O încălzât apă, afară, în căldare, l-o băgat în ciubăr și l-o curățât.
Din șocu acela, din cin și sărăcie, tătucu o făcut tifos. Așa era atunci. Cum  veneau de pe front, cum se îmbolnăveau. Scăpau de moarte acolo și-i aștepta aicea „Ileana” cu secera, nu glonțu'! Și nu erau medicamente…
Avea febră  mare, nu te cunoștea, sărea din somn și povestea fel de fel. Ca strâcat de cap… O venit un notarăș de la oraș să ne spună că o auzât că o venit badea Solovăstru de pe front și să-l ducem la spital.

-L-ați dus?

- Doamnă, pe câți i-o dus la spital, tăți o murit. Pe capete!
-Nu, n-o venit tata! N-o venit! Dacă  vine, vă spunem noi!
Mama n-o vrut să-l lase. L-o hrănit cu lapte acru și l-o îngrijit cum o știut de bine și în trei săptămâni, abde ș-o revenit. Dintr-o dată s-o rădicat, da n-o știut nimica din ce-o tras cu boala. Numa noi…
Apoi, știu că ne-o făcut la tăți vaccinuri. Nu știu ce fel, numa știu că ne mânca un rău de ne tăvăleam pe jos de răul acela mare! Apoi, de sărăcie și lipsuri, ne-am umplut cu tății de păduchi, noi. Eram mulţi. Șapte frați. Cu foarfeca de oi ne-o tuns mama. Ce să facă?

-Doamne, ce istorie mi-ai spus, lele Nastasie! Interesantă! Altceva, decât am citit în cărți…

-Așa-i, Doamnă, numa' că eu m-am numărat printre puținii norocoși la care li s-o întors tata de pe front. Mulți o rămas  prizonieri prin Caucaz sau Rusia și nu le-o venit înapoi decât numele!

Greu o mai fost, Doamnă! Stau și îmi amintesc de vremurile acelea. Le povestesc mereu copiilor și nepoților, să știe, să nu uite!

N-au cum să creadă.
Atâta că se uită în televizor și mai văd în filme. Filmul meu a fost VIAȚA, Doamnă!
L-am trăit așa cum o vrut Bunul Dumnezeu!