Pentru că ne-au fascinat şi ne-au învăluit într-o atmosferă magică a unei lumi demult apuse – vă prezentăm şi vouă, din această sâmbătă, în fiecare weekend, câteva poveşti cu oameni fantastici şi locuri miraculoase – POVEŞTI  DIN  SAT. Sunt întâmplări care s-au petrecut aievea, sunt oameni care au marcat pe viaţă sau au modificat destinele altora, sunt dimensiuni pe care noi, în jungla urbană, le-am pierdut demult. Dacă ştiţi şi voi asemenea poveşti ale oamenilor care trăiesc în satele din Bistriţa-Năsăud – le aşteptăm negreşit pe adresa redactia@bistriteanul.ro. Deocamdată – delectaţi-vă cu povestea Împărăteasa cu căruţul din lemn – tulburător mărturisită şi transpusă în cuvinte de doamna Maria Albu:

Un chip ciudat de femeie trage de ruda de lemn a căruţului, bombănind singură şi făcându-şi loc destul de uşor, că lumea se dă la o parte din calea ei. O cunosc, o înţeleg şi-şi feresc copiii:

-Să nu să spărie, doamnă! Nu face nimic, nimănui, e ...Tecla. O cunoşti?! Ai mai văzut-o prin sat?

Nu răspund nimic. Ascult cu atenţie, de-a dreptul şocată:

- Apăi, mă tăt duc şi vin, că şi Anişca mi-o mai cumpărat un litru de naft, aici, în bidon...să am, în lompă. Mai aprind şi lumânarea, da` tare iute să gată... ce să fac? Lemne mai am, câteva, am ceva fân la vacă, iară...oi vede...că ş-aeştia, a lu Şoni, copciii eştia, nu mă lasă în pace... bată-i Dumnezeu să-i bată! Phii, phiii... că, tare-i greu.... om  mai vede...!

Aşa vorbea singură Împărăteasa, o bătrână trecută de şaptezeci de ani, trăgând cu o mână căruţul din lemn şi nu căruciorul, iar cu cealaltă bidonul de tablă, plin cu petrol. Căruţul era cât o căruţă trasă de un cal, avea roţile din lemn, desfăcute, mai-mai să o lase în drum oricând. Se oprea să le mai bată cu câte o piatră găsită pe marginea drumului...

Iar bidonul, bidonul mai nu-l izbea de pietre, de lung şi greu ce-i era.

Vorbea cu fiecare obiect, îl certa sau îl lăuda. Știai de departe că trece Împărăteasa.

Nu trebuia să o auzi, ci numai să-i vezi, în plină vară, căputul lung şi negru, ce-i flutura pe ea, de larg. Oare de unde-l avea? Pe cap purta o năframă neagră, trasă mult pe frunte, adusă peste faţă, că nu i se vedea decât nasul ascuţit şi faţa murdară. Era neagră, la fel ca mâinile:

-Zâci că-s luate de pe ploat! - îmi explică femeia din drum, care încerca să-mi alunge mirarea.

Erau la fel cu plita de la sobă. Când vorbea Tecla o făcea parcă din nasu-i lung şi ascuţit, scoţând sunete piţigăiate.

Era bine îmbrăcată oricând. Purta ghete, pantaloni, ciorapi peste ciorapi, haine peste haine, că nu ştiai nici vara câte rânduri poartă. De fapt, vara n-o prea vedeai ieşind prin sat după provizii şi lemne că nu-i trebuiau. Îi mai duceau, când unul, când altul...

- Unde mergi? - se întrebau femeile una pe alta, întâlnindu-se pe uliţă.

- Păi, vin de la biserică, că-i vinerea întâi, în lună. M-am spovedit şi m-am cuminecat şi mă duc să-i duc una-alta lu’ Tecla, că-i vai ş-amar de sufletul ei!

Cu toţii ştiau cum trăieşte şi unde trăieşte, dar nimeni nu putea să schimbe lucrurile mai mult decât îi lăsa Tecla - Împărăteasa.

Lemne îi cumpărau, pe rând, familiile mai înstărite şi cu care s-ar fi înrudit prin ramurile neamului. A celor care mai vor s-o spună, până să îi apuce năduful:

- Sigur, dar ce-i cu asta, că-s nepot de-a lu’ Împărăteasa?

Alţii se-ndurau de ea, c-aşa au apucat.

- Auzi, mă Nuţule, îmi mai trebe o cărăuşâie de lemne, că mai am câteva braţuri numa...

 Nuţu îi cumpăra lemne. Anişca-i ducea mâncare, ba îi mai cumpără şi sobă. Numai că soba a fost prea mare pentru cât spaţiu avea ea în căsuţa-i mică.

- Auzi, tu Anişcă, mă tem că m-oi aprinde, nu-mi trebe! Asta scoate fum, dar mă slujăsc cu ea cum pot! Nu-mi trebe! Ţâne-ţi-o sănătoasă!

Avea în vorbă, un fel de supărare , cu harţă amestecată.

Tecla şi Onofrei. Împăratul şi Împărăteasa. Aşa-i ştia tot satul şi nici măcar copiii nu se mai întrebau de unde le vin numele astea. În basme parcă erau altfel împărații și împărătesele...

Cei bătrâni ştiau că tatăl lor a slujit în garda împăratului, adică a Regelui, la Bucureşti, dar s-a întors din nou în sat, la bătrâneţe, aducându-şi cu el şi copiii şcoliţi, cât s-a putut. Mai ales băiatul. Onofrei  se făcuse profesor de limba rusă. S-a întors în sat după ani mulţi, dar nu s-a împăcat întru totul cu traiul surorii lui şi a luat drumul de întoarcere, pierzându-se pentru mult timp prin lumea răsfirată a Bucureştiului. Cum nu-şi găsea locul, nici aici, nici acolo, îşi ducea viaţa în tren, între două gări. Una, cea din sat, cu care nu se putea nicicum împăca.

Tecla a învăţat să citească şi să scrie şi se ruga foarte frumos lui Dumnezeu. Avea, însă ceva ce o deosebea, în rău, de ceilalţi: chipul ofilit, purtarea sălbatică, vorbitul şi mersul, toate te făceau să-ţi treacă pe spinare un fior. Să nu vrei să o vezi şi să o auzi...

Alături de mama, care nu avea serviciu, a trăit mai mult, aici, în sat, în casa părintească care, încet-încet, s-a transformat în colibă.

Şi garsoniera lui Onofrei tot colibă a rămas. Colibă, în bloc. În blocul dat de Ceauşescu. Pentru că nu s-a însurat niciodată, nimeni nu i-a schimbat în vreun fel modul de viaţă. Aduna acolo de toate şi pentru toţi. Iar hainele şi mirosul lor te făceau să crezi asta fără să treci pragul apartamentului.

Vara stătea la Tecla, dormea pe târnaţ, afară. Asta pentru că Tecla nu avea decât o cameră, ridicată în mijlocul unei pădurici de salcâmi, crescută în mijlocul satului, peste apă. Da, în fundul grădinilor ce dau în străduţa cealaltă, pârâul desparte o limbă de pământ mare, că s-ar putea clădi cinci-şase case, la adăpost de orice pericol. Aceea e proprietatea Împăraţilor, un adevărat rai al liniştii, pentru ei, dar un adevărat iad, pentru alţii.

Doar de acolo, din fundul grădinilor lor, copiii puteau prinde broaşte ţestoase şi şerpi de apă ce ieşeau în voie dintre bălăriile şi gunoaiele crescute, sălbatic.

- Ajutor, săriţi, oameni buni! Mi-am pierdut nepotul! - strigă într-o zi Maria, vecina lui Onofrei, chemând vecinii în ajutor. Mă omoară fecioru-meu dacă vine acasă şi nu-l găsesc! Oare unde să-l mai caut?!

-Cosmin! Cosmin! Cosmineeee!        

Într-o vreme, când nimeni nu mai avea nici o speranţă, desculţ , somnoros şi ciufulit, apare Cosmin, copilul de nici trei ani, din pădurea de acăţi a lui Onofrei, lovind cu o nuieluşă pământul. Era clar că adormise buştean, undeva, la umbră, obosit de atâta umblat, fără să înţeleagă pe unde rătăcise. Privirea–i senină te făcea să te linişteşti, la loc.

Numai că nu înţelegeai unde şi-a pierdut un şlap, din piciorul stâng. Nici nu observase, de fapt...

Pădurea crescuse de când se ştiau ei, căci nimeni nu tăiase nici măcar surcele de-aţâţat.

Casa lui Tecla era făcută din grădele, cu lut galben presat, frământat cu balegă de vacă şi pleavă de paie măruntă, izbită între nuielele împletite, aşa cum se făceau casele pe timpuri. La început, fusese acoperită cu paie şi trestie, dar când a început să plouă prin ele, sătenii au pus mână de la mână şi au acoperit-o cu internit.

Poate, demult, fusese o casă îngrijită, dar era prea mult de-atunci...

- Când s-o pensionat Onofrei, şi-o făcut planul să vină, să steie mai mult pe-acasă,  că n-o avea decât pe Tecla mai apropiată. Cealaltă soră a lor se pierduse şi ea prin lumea Bucureştiului, iar Onofrei nu se prea împăca decât cu Tecla. Cu ea, rareori se certa. Când se certau, ştia tot satul! - adăugă femeia.

Cealaltă soră îi ceruse garsoniera lui pentru fată, singura moştenitoare a tuturor. Numai că unchiul nu era de acord nici s-o vândă, nici s-o doneze, nici s-o plătească. Aşa că, până la urmă, statul i-a luat-o, după ce el n-a mai putut face drumul spre oraş.

- Ehei, atâta le-o fost capul! – explică vecina lor, verişoară de-a treia cu Onofrei și Tecla. Cine-o putea scoate în capăt cu ei. De te apropiai prea mult de casă, asmuţeau câinii pe tine...Te rupeau, nu alta!

El s-a tras în sat şi şi-a făcut o căsuţă, lângă a surorii, dar din cărămidă, zidită cu lut. A rărit câţiva acăţi şi şi-a făcut căsuţa. Şi-a adus butelie, aragaz, a tras fir de curent de pe stâlp. Avea condiţii de viaţă mai bune decât Tecla! Cum era să steie cu ea, în colibă?!

- Dar sora sa avea curent electric?

- Doamne, ce curent să aibă? Cu văcuţa în casă, în aceeaşi încăpere cu pisicile şi cu câinii...

- E de necrezut! Cum să stea cu vaca în aceeaşi cameră?

- Da! Da!

- Unde? Într-un colţ de casă?!

- Ba nu! Ave` în casă, sobă, după uşă, scara , care dăgea în pod, după scară, patul, din fier. Da, i l-o dat lui Onofrei, că îi era strâmt şi ş-o băgat, de pe târnaţ, priciul, din lemn, acoperit cu ţoale. Era mai îngust.

- Şi, masa?

- Masă avea un fel de poliţă, sub geamul din faţă, dublat de oblonul gros. Pe-acolo îi slobozeau femeile mâncarea, când îi duceau...

- Primea de mâncare?

- Nu, Doamne-fereşce! Ea bănuia pe oricine că-i pune otravă, striga, cine şcie ce. Nici nu deşcigea la oricine! Întreba întâi:

-Anisâie, tu eşti?

Apoi, se uita, deschidea, ridica bota cu cârlig în varf, să-i agaţe plasa în vârful ei, dar nu deschidea la oricine. Că şi dacă mergea cineva cu gândul bun şi-avea ea ceva cu el, vai, ce blesteme-i ieşeau din gură! Blesteme piţigăiate, nebunele, de-ţi stătea mintea în loc. Nu era nevoie să-i mai vezi şi capul zburlit, nepieptănat, cărunt, faţa murdară şi gura fără dinţi .

- Dar cu cine semăna? Tatăl lor era apt, nu, dacă avea serviciu? Mama lor, cum  era?

Puneam întrebări după întrebări. Nu-mi venea să cred, dar eram atat de  fascinată...

Femeile acestea o cunoşteau mai bine decât oricine din sat. Era clar.

- Da, pe tatăl lor mi-l aduc aminte, că eram copilă. Mama lor, îmi povestea soacră-mea, că venea mult după lapte, aici, la casa noastră, că ţâneau vaci şi le dădea... Ş-odată o muşcat-o câinii pe mama Teclei. O dus-o la doctor, o lecuit-o, dar ea, ca să nu i se vindece repede rana, să mai vie după lapte şi câte şi mai câte, îşi tăt rupea coaja, crusta, să aibă motiv, să tot vie. Păi, aia o fost hipene la cap?!

Aşa i-o pomenit satu-ntreg. Cărându-şi căruciorul, trăgându-l, că şi gol era greu să-l tragi! Cu vară, cu iarnă, duceau  în el tot ce primeau de la oameni.

Era şi ea, parte din sat, rudă cu mulţi şi o primeau ca pe o parte a corpului lor.

Nu cerea, dar aştepta... Și fiecare o ajuta.

- Păi, unde-şi ţinea mâncarea? Zici că dulap nu avea... Am înţeles că şi pereţii îi erau aşa de sparţi că se vedea afară. Ce, nu puteau intra şobolani şi fel de fel?

-Ba da. De aceea îşi ţinea străituţele la cui, în grindă, să nu i le mănânce. Avea slănină râncedă de ani de zile! Nici şobolanii nu o mai mâncau. I-am zvârlit-o, doamnă, când am fost odată, la ea! - îmi zice femeia.

-Intrai la ea, acolo? Te lăsa?!

-D-apoi mă lăsa, doamnă, cum nu? Dacă îi săpam mălaiul, îl culegeam, ne plătea, iar dacă îi făceam curat, cu bărbatu-meu, la fel...

-Cum, îi făceaţi curat?

-D-apoi, doamnă, râneam, cu lopata, bălegarul din casă şi îl încărcam în roabă.

Nicăieri nu mai auzisem asta. Găini, pui sau miei, proaspat fătaţi mai aduceau oamenii în casă, dar vaca...

- Cum putea să trăiască cu bălegarul în casă?

O femeie ce trecea pe uliţă s-a oprit în loc că ne-a auzit povestind despre Împărăteasă.

- Păi, cât a avut putere, l-o cărat singură. L-o tăt scos... Apoi, cân`n-o mai putut, l-am scos noi. Numa pe noi ne lăsa, pe nimeni altcineva. Femeia ave` bani şi ne plătea, cinstit. Ave` bani puşi de-o parte, agăţaţi, într-un cui, într-o pungă, la grindă. Pe-aiesta, a meu, l-o plătit de i-o turnat beton, ca să-i ţână păretele, că se urnea. De-atâta ploaie, se vedea afară...

- Dar mirosul?

- Mirosul, da. Numa`că bălegar prea mult nu era, că n-avea ce bălega vaca. Dacă nu-i prea dăgea să mănânce, ce să balige?

-Cum adică?

-Păi, dacă îi dăgea să lingă făină şi hâlbe, cu pită muietă, cum îi rămânea ei... ce-ştiu - eu? Nici lapte nu-i dădea... Nu era vacă de lapte...

-Cum, nu-i dădea lapte? Atunci, de ce-o ţinea?

-Să sufle, doamnă, s-o încălzească. N-ai mai auzât aşa ceva? Şi căinii, tot aşa făceau.

Aici m-am oprit din a pune întrebări.

- Da, câinii o păzesc, vaca o încălzeşte. N-ai auzit de Gelu, beţivul satului, acela ce intra noaptea în grajd, mort de beat şi dormea pe fânul aşternut, sub vacă? Culmea: vaca era aşa de cuminte că nu se lăsa să se culce jos, pe el, stătea în picioare, până dimineaţa, când ăla se trezea din băutură. Animalu-i animal, îi mai cuminte ca omul, doamnă! Câinii lui Tecla o apărau de oricine. Mai ales de copiii răi, pe care ea îi blestema că îi aruncau cu pietre pe casă, să-i strice acoperişul, şi-i strigau tot felul de răutăţi. Venea la şcoală şi se certa cu ei, apoi îi reclama la Poliţie.

- Dar, Primaria n-o ajuta?

- Da, nu? Când veneau să-i aducă bani şi una-alta, cum se dădeau, de la Primărie, se certa cu ei, îi blestema, asmuţea câinii şi nu le deschidea. Zicea că o păcălesc ca să-i ia averea, moştenirea părintească. Atunci, era nevoie să meargă cineva, s-o lămurească... Da, greu...

- Cu vecinii cum se împăca?

- Vecinii nici nu se puteau apropia că avea, cu fiecare, câte ceva.

- Până la urmă, care a fost sfârşitul Împăraţilor?

- Păi, Onofrei a venit în sat, la bătrâneţe, la căsuţa lui. Umbla de colo-colo, cu sora sa, cu căruciorul. Se înţelegeau bine, deşi uneori se mai certau. Aceleaşi haine nespălate, aceleaşi idei...

- Auzi, domnu Nuţu, fă bine şi dă-mi nişte bani împrumut, dar mai mulţi... să-mi bag curentul, în casă.

Tecla avea doar ochiul de geam, neşters, negru de fumul ce se ridica de la sobă.

- N-avea altă fereastră? Cum vedea?

- La el citea, auzi, dumneata? Nici nu ştiu dacă citea sau le zicea din cap toate rugăciunile. Te cutremurai auzind-o cum se ruga.

-Şi?

-I-o dat Nuţu bani, lui Onofrei.

După asta, merge el acasă şi scrie, de mână, caligrafic, pictat, nu alta, citeţ şi frumos formulată, o scrisoare, o declaraţie, corect întocmită, prin care anunţă câţi şi când a primit bani, împrumut. Se obliga să-i restituie banii omului şi dacă se va întâmpla ceva cu el, să-i rămână drept despăgubire, terenul din Prund.

-Auzi, Onfrei, du-te acasă şi du-ţi şi hârtia cu tine! O îngrijeşte bine, dar tu, nu eu!

-Păi, cum, Nuţule, dacă pe mine mă calcă trenul? Atunci tu rămâi de pagubă?

A plecat din nou la Bucureşti şi de acolo a trimis, telegrafic, banii. Aşa a fost. Nu l-a călcat trenul, dar a murit înecat, nu ştiu după câţi ani, că i s-a făcut rău, venind de la sapă, de la locul din Prund. L-a-ngropat Primăria, că l-a-ngrijit până la capăt!

-Tecla a trăit încă, nu ştiu cât, că şi pe ea o lovit-o o căruţă... O căzut în faţa ei, o alunecat, trăgându-şi căruţul, prin sat. I-o rupt piciorul şi, de acolo i-o stat şi sfârşitul.

Femeile mi-au povestit cum au tot îngrijit-o oamenii, care,cum au putut, dar ea nu se mai putea purta. A acceptat să vândă şi vaca, sursa ei de căldură, că lapte n-a dat niciodată. I-au rămas câinii că aveau sarcina cea mai grea.

Şi-a făcut drept pat o covată mare, din lemn, găurită în fund. Pe acolo-i ieşeau necazurile ca să nu mustescă şi să putrezească de vie.

Imposibil de crezut, în aceşti ani ai civilizaţiei! Imposibil de crezut cum arunca, blestemând, în cei care veneau s-o ajute, înscriind-o în tot felul de programe de binefacere, mediatizându-i situaţia. Puţini oameni erau selectaţi de gândurile ei încuiate, ceilalţi erau bănuiţi că vor să-i facă tot răul şi să-i ia bruma de avere ce-o avea. Erau „răsplătiţi” cu vorbe grele, încolţite în colţurile înguste ale unei minţi bolnave.

De aceea mulţi au bătut în retragere. Singurele ei prietene erau animalele.

Cine mai ţine în casă o vacă, o hrăneşte cu pâine muiată şi făină, şi aia să fie şi stearpă? Asta nici în situaţia că ar fi cine să-i cosească, să-i strângă fân. Dar toată lumea se miră cât de frumoasă e juninca! Grasă, curată...

- Da, faină-i, bat-o norocul! De ce–o ţii, Tecla, dacă nu dă lapte?

- Lasă că voi le ştiţi pe-a voastre şi eu mi le ştiu pe-a mele!

Şi unde să cosească? Vejii şi pănuşi îi mai rămâneau de la mălaiul semănat în Prund. I-l cărau acasă, cei care se-ndurau, că mai sunt şi oameni credincioşi! Altora le plătea.

Le depozita în cămăruţa zidită din cărămidă, lipită de cea din grădele. N-avea ferestre, n-avea tavan, n-avea nimic. N-o terminase nici s-o facă grajd, măcar. Acolo îşi ţinea sacii cu haine, căpătate din sat, mălai, vejii, coceni, câte și mai câte...

Lemne, nu... Câte căpăta, atâtea ardea. Când erau iernile mai crunte, îi mai cumpăra primăria sau câte unul câte o căruţă de lemne, tăiate şi i le descărca, în curte.

Ce a putut să facă Primăria pentru ea a făcut, iar la sfârşit a dus-o la Azil şi s-a îngrijit de ea. N-au lăsat-o de necaz...

Şi-a rupt piciorul, a doua oară când a căzut, că i se vindecase strâmb...

- Tecla, unde eşti? Deschide-mi, ca să–ţi slobod mâncarea! De ce nu răspunzi? Teclaaaa!

Au văzut vecinii că nu răspunde şi s-au alarmat. Au mai venit şi alţii şi cu toţii au deschis uşa.

-Păi, cum, doamnă, cum să intri în casa femeii, că toată lumea ştia că are bani. Da, bani mulţi, puşi de-o parte,  pentru zile negre.

Tecla era căzută jos, lângă piciorul scării, de care se-mpiedicase. Când cobora din pat, ca să ajungă la uşă, trebuia să ocolească scara. Era stoarsă, slăbită, stinsă... Nici voce nu mai avea... Nu se mai putea opune. Cine s-o-ngrijescă? Neamuri nu-i trebuise niciodată, iar Onofrei era în pământ, de doi ani.

Din casă nu răzbăteau decât rugăciunile, ce se auzeau departe, treceau peste pădurea de salcâmi, peste apă şi se răspândeau, peste ulițe. Atingeau crucea imensă din cimitirul de-aproape şi se întorceau, apărând-o.

Era supărată pe cei ce n-au putut-o evita, cu... căruţa. Cum s-o facă? Căruţul ei nu era cărucior, era... căruţă şi mergea pe mijlocul drumului. Fără reguli, fără lumină... O căzătură, la cei 70 de ani ai ei, era fatală.

În urma Salvării se auzeau doar strigătele, tot mai stinse, ale Teclei:

- Unde mă duceţi de la casa mea? Nu mă duceţi, mânca-v-ar câinii să vă mănânce!

Dar, sfârşitul blestemului era o stingere, o grea acceptare a sfârşitului ce avea să vină... nu foarte devreme.

Au ajutat-o mult rugăciunile citite la lampă sau lumânare, că geamul negru de atâta fum n-o ajuta nici ziua.

-Ş-auzi, dumneata? Citea fără ochelari, dintr-un ceaslov vechi! Mai poţi auzi una ca asta? Apăi, nu ştiu dacă citea, de-adevăratelea...

,,Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea, a spune puterile tale, noi, nevrednicii. Că, de nu ai fi stat tu înainte, rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi, din atâtea nevoi? Sau, cine ne-ar fi păzit până acuma, slobozi?

Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi, pururea, din toate  nevoile...”

Aşa a răzbit rugăciunea ei şi dincolo de Azil. I-a rămas singură casa şi câinii. Văcuţa o vânduse cu puţin înaine că nu mai putea coborî din pat s-o hrănească. Dar, vorbea cu ea, o întreba, iar vaca rumega încet, drept răspuns.

Din tot ce-a fost a rămas doar fumul gros, aşezat pe pereţi şi în pereţi, iar alături grămada de bălegar, lângă târnaţ, pe care-l scotea, cândva, Tecla. Nu rămăsese mult, că îl dusese cu roaba, un vecin.

 -Oare, cum putea să sufle, doamnă, de aerul acela? Şi văzut-ai dumneata, nu răcea niciodată! Cine o văzut-o pe aceea vreodată, la doftor, ca pe noi?

Casa Teclei a fost dărâmată de vânturi şi ploi. A rămas  ca o ciupercă, rezemată în propria-i pălărie, un timp. Apoi s-a prăbuşit devenind o grămadă şi mai mare, în mijlocul pădurii de sălbăticiuni şi bălării crescute aiurea.

Cea a lui Onofrei a mai rămas un timp în picioare, apărată de crengi şi tulpini. După un timp, cu fiecare toamnă, s-au rărit şi ele.

- De cine?

- De cei care aveau drujbă, cei pe care nimeni nu-i vedea când intrau pe proprietatea cuiva. Ziua-n amiaza-mare intrau şi tăiau... Mai luau şi din ce găseau în casă: o butelie, un aragaz, o sobă...orice.

Iar locul golit a descoperit o privelişte lămuritoare pentru cei ce vor clădi acolo o altă poveste... Da, acolo se vor putea zidi case. Nu una, cel puţin trei sau patru.

Numai că trebuie să ai curaj să spui şi să dovedeşti că ești rudă de sânge cu Tecla. Ce vină poţi să porţi? Nu puteai să schimbi nimic, oricum! Pe cine îngăduia Tecla?

De Onofrei nu prea pomeneşte lumea.

Poţi doar să spui, fără să dai multe explicaţii, că ai cunoscut, în sat, o femeie căreia i se spunea Împărăteasa.

Dacă nu mai  prezinţi altceva, cu toţii se vor gândi la familiile mari ale lumii...

Poate, într-un fel, n-ar greşi.

Poate vor fi invidioşi că, undeva, nu departe de şoseaua ce leagă cele două oraşe, pe o uliţă largă, în plină zi, n-au văzut trăgând căruciorul o.... Împărăteasă!

Iar adevărata poveste rămâne ...poveste. 

FOTO:  Robert Kovacs