Vară, căldură, soare. Dar lacrimile de pe fețe nu le putea usca! Bunicile boceau mortul, trăgându-și năframa pe frunte și băncuța la umbră. Transpirația de pe față se întâlnea cu lacrimile lor, udându-le batista. Femei cu baticuri negre, cu părul despletit, își țineau copiii în brațe, strângându-i la piept, pentru a-i proteja, parcă.

De orice rău: De apă, de foc / De ceas fără noroc.

Da, de ceasul fără noroc, în care băiatul a ieșit cu bicicleta pe drum și a ajuns sub roțile mașinii. Nimeni nu a înțeles cum. Acolo, departe… Nenorocirea!

- Acolo l-o așteptat Moartea, ce să zâci…? Păcat! Doamne, copilu' bun!

Îl vedeai mereu, cu bicicleta. Pe uliță, prin sat, la cumpărături sau după flori.

- Doamna învățătoare, v-a rugat mama, nu-i dați niște flori din grădină, să planteze…?

- Cum să nu? Hai!

Și doamna i-a dat cu drag și el a lăsat-o să i le pună în coșuleț. A știut să spună „E destul, doamnă! Mulțumesc frumos! Săru' mâna!”

A știut să spună atât de frumos ceea ce la școală nu-l auzeai. Sau poate nu te așteptai de la el… Era timid, tăcut, dar iubit nespus de colegi. Cei mai mari ca el îl așteptau să vină pe terenul de sport, să joace în echipă, alături de ei. Era bun fotbalist, știa să-și arate priceperea în apărare și în atac. Iar dacă în suflet îi apărea nemulțumirea, n-o lăsa să i se citească pe chip. Știa s-o țină ascunsă, sub tăcere. Mai degrabă o exprima lovind cu piciorul în… minge.

Hotărât. Înțelegea mult, înțelegea totul. Era mâna dreaptă a mamei și omul de încredere al tatălui, care era mai mult plecat. Plecat la muncă, cu bunicii. Își înțelegea mama și grijile ei, din priviri.

- Dă-te jos, din brațe! Ești greu! Nu vezi? Asta îi spunea el frățiorului care trăgea din biberon, deși era mărișor. Iar, mama, era o umbră doar… Slăbise… Acum durerea o uscase parcă și mâinile i s-au lungit.

Atunci însă, în ziua excursiei cu clasa, copilul nu reușea nicidecum să înțeleagă. Cum? De ce tatăl său și mama sa au uitat de el și de excursie? I-au promis! Au spus că vor veni la școală și-i vor aduce banii. Să plece și el. I-au promis că-l vor lăsa și pe el, ca pe ceilalți copii din clasă. Va merge cu colegii lui. De greșit, n-a greșit nimic! De ce l-ar pedepsi? Nu…! Nu înțelege.

Doamna observă supărarea lui Țicu. Îl întreabă și primește un răspuns. Unul care-l lasă pe copil să mai spere. Era atât de supărat, cum nu-l văzuse doamna până atunci! Trist. Își ascundea cu greu plânsul. Ca atunci, la fotbal, când se lovea…

Își pune coatele pe pervazul ferestrei și își reazimă căpșorul în mâini. Nu-l mai văzuse doamna așa, niciodată. Lecția a început, dar el nu se putea desprinde de locul ales. De acolo putea să-i vadă pe ai lui intrând pe poartă. Dar, nu... Nimeni. Ți-era atât de milă să-l privești!

- Ne pregătim de plecare!

Urma urcarea în autocar. Doar el va rămâne. Doamna îl vede. Îl urmărește de câtva timp și îl înțelege. Cum? Cum să-l lase acasă? Nu. Nu și-ar ierta-o niciodată! Copilul rămas în urma șirului este luat de mână de doamnă și urcat în autocar.

- Hai, sus! Hai, cu noi!

- Dar eu nu am bani, doamnă!

- Hai! Lasă, ne descurcăm noi! Îți dau eu!

Știa doamna că nu sărăcește din asta! Nu le-a mai cumpărat creioane și caiete și culori?! Știau cu toții, că doamna mai are… în geantă: „Nu, copilul nu trebuie certat că nu are cu ce scrie! A uitat să spună, acasă… Iar caietele se termină…”

Dar azi doamna e revoltată. De ce i-au promis copilului? De ce l-au amăgit și l-au făcut să aștepte? Sau poate că n-au putut să vină… Poate au uitat… Da! Cine știe? Dar nu-i judecă! Oameni suntem!

În autocar, doamna privește înainte. Dar și înapoi. Da, toți sunt prezenți. Aici, sub aripa ei. Nimeni nu a rămas privind supărat în urma autocarului! Ce încântați sunt copiii! Câte steluțe i-au apărut în priviri, uitându-se atent la trotuarul pe care nu i-a văzut venind pe ai lui! Dar el pleacă. A putut să nu-i aștepte. E cu colegii lui.

Doamne, ce bucurie! Să stai și să mănânci la Pensiune! La ei în sat nu este Pensiune. A auzit cuvântul… Sau să intri acolo unde scrie Restaurant? Să privești șirul acela imens de mese, acoperite cu fețe de masă? N-a mai văzut decât la televizor! Să vină doamnele acelea și să te servească? Au comandat cartofi prajiți și mici. A început unul și apoi, toți. Ce buni sunt! Acasă n-au mai mâncat ei așa ceva! Nici mici. Au băut suc. Cu toții.

Au râs mult. Uneori, fără motiv. E drept, niciunul nu a întrebat „Unde-i excursia?” Și ce mirați au fost când un coleg de-al lor a comandat „ceafă de porc la grătar”. Cred că așa l-a auzit pe tatăl lui. Și ei, cu toții au privit în farfuria lui repede, să vadă cum arată „cuvântul”. Da, au mai învățat ceva! De acolo, din vârful ciupercii gonflabile sau a linghișpirului, o strigau pe doamna. Tare, să se audă până în satul lor, departe.

- Doaaamnaaa!

Câtă bucurie le-a făcut doamna! O vor iubi mai mult, de acum înainte. Și, lângă salutul de dimineață, vor adăuga mereu întrebarea: „Ne mai duceți în excursie, doamnă?", „Da, desigur, dacă sunteți cuminți!"

Ce înghețată bună au mâncat! Așa colorată n-au mai văzut ei la cooperativa din sat! A fost bună! N-a avut pereche! Și el, Țicu, a simțit asta! Ah! Se bucură și el cu ceilalți! E aici, în excursie! E drept, mulți colegi le-au cumpărat mămicilor câte o floare, în ghiveci, de la florăria din colț. El n-a avut bani. Dar i-a adus flori, în primăvară. Le-a pus în pământ. Au înflorit acum!

Ceilalți au cumpărat flori scumpe, altele decât aveau acasă. Și doamna le-a spus cum să le îngrijească. Au cumpărat și dulciuri, pentru frățiorii mai mici. Și lui i-a dat doamna câteva bomboane, să le ducă frațiorului de acasă. Frățiorul lui… Ce s-ar fi jucat și el, s-ar fi urcat și el în vârful ciupercii uriașe și s-ar fi rostogolit la vale, de zeci de ori. Ar fi uitat și de foame și de sete.

Și-a pierdut papucii, a râs, a privit de acolo, de sus…! Jos, pe băncuță, o fetiță vorbește la telefon cu mama. O întreabă, îngrijorată: „Mai poți, mamă, cu ăia mici? Te mai descurci, până ajung?". Doamna învățătoare tresare. Nu a văzut în fetiță și partea aceea… Când? La orele de matematică? Sau, la cele de citire? A tresărit. Fetița era cu gândul la mama ei. Și la frățiorii de acasă. Unul din ei învăța să umble.

Lui Țicu îi zboară gândul la frățiorul lui. Pe stradă, doamna l-a auzit spunându-i, nu o dată: „Mă, să o asculți pe mama! Ai înțeles?” Și privirea și degetul ridicat… Și vocea… Iar acum, doamna nu aude decât glasul nepoțelului ei, întrebând mirat:

- A murit Țicu? Cum, tuși, a murit Țicu? Doar era prietenul meu! Da… a murit Țicu!

Copiii, purtând coroana, intră în curtea lui Țicu și o așază lângă sicriu. El nu-i vede și nu-i aude: „Ca o lacrimă fierbinte / A căzut a vieții stea / Pe mormânt, între morminte / Noi, cei dragi, nu te-om uita!"

Doamna învățătoare își șterge lacrimile. Privește chipul din sicriu. Se uită apoi, departe și vede, amintindu-și, oarecum împăcată, toată această întâmplare... Ce ar fi simțit acum, dacă ar fi procedat altfel, atunci! Altfel decât i-a dictat sufletul. Altfel… în spiritul „legii”. Care? Aceea a banului, poate. Sau al grabei. Sau al neînțelegerii lucrurilor! Desigur, loc de interpretări, rămâne. Dar, de învinuiri, mai puțin!

În viață pot aparea întâmplări nebănuite, neexplicate, apărute atât de brusc, că n-ai avea timp să le înțelegi. Poți greși ușor și fără voie și să rămâi apoi infirm, într-un anume sens al cuvântului… Multă vreme! Dar și împăcat! În urma sicriului răsuna cântecul:

Din a lacrimilor vale

Azi, spre cer s-a ridicat

Să se bucure-ntre îngeri

Un copil nevinovat…

Foto: Maieru de Altădată