Pășesc grăbite, încercând să păcălescă frigul. Frigul și ninsoarea. Pe lunecușul de sub zăpada așternută de dimineață, prima femeie, mai în vârstă, alunecă și cade, julindu-și genunchii până la sânge. Cealaltă, îi dă mâna să o ridice.

- Te-ai lovit, lele Domnică?

- M-am julit, nu-i vorbă, bine de tăt… Da' eu, înapoi nu mă întorn!

Zicând asta, se apleacă femeia, ia batista din buzunar, își șterge genunchii de sângele ieșit prin ciorapii groși, rupți acum, și zice, așa, ca pentru ea: Ptei, drace, din calea me’! Da', crezi cumva că mi-i opri să nu mă duc la beserică? Hai, Lenuță!

Se prind de braț amândouă și pornesc încet, spre bisericuță.

- Vezi, diavolul mult te-ar împcieleca! Și dacă stai acasă, atâta ai ave de lucru, numa' câtu-i popa în biserică. N-ai astâmpăr, deloc. După aceea, gata! Te poartă, numa până-i slujba! Și te-ar mai și întoarce din drum! Ispităăă… Pcei!!!

Se întoarce apoi către Lenuța, ca și cum ar vedea-o pentru prima dată:

- Da', voi, Lenuță, ați gătat cu prohodu'? V-o ajutat Dumnezeu Sfântul?

- Am gătat, am gătat! Doamne, pe frigu' aesta...! Da' batăr îs mulțămită în suflet, lele Domnică! Mulțam frumos de sfat! Știi, data trecută, cân' am mărs la biserică amândouă, ce mi-ai spus? Să mă duc și să mă împac cu Nastasâia, că mi-i vară primară șî să nu stăm sfădite, că-i Postu Crăciunului! Altfel, la ce merem la biserică? Barăm, nu eram eu vinovată! M-am călcat pe suflet șî m-am dus să-i cer iertare. De unde să știu că peste câtăva vreme a fi în… copârșău? Da'… n-am avut stare șî o tăt gisam noaptea! Poate, a presâmțâre…! Noroc că m-ai îndemnat dumneata, lele Domnică, că poate nu meream…! Doamne, iart-o ș-o hodinește-n pace!

- Da, voi ce ați avut de împărțât una cu alta? Atâta îmi aduc aminte, că mi-ai spus că aveți o scârbă mare laolată șî că nu voroviți demult. Altcelea, nu…

- D-apoi, scârba ne-o stat de la un loc. Noi făceam gardul, ei îl luau. Era locul de mălai lăsat de bunicii noștri, moștenire, că noi două eram vere primare. Nu era mulțămită cu nimica… De aceea era tăt mânioasă. Desfăcea gardul, ca să-mi între mărhăile pe loc, ba… multe. Ea era vinovată și tăt ea purta mânie. De acolo o început scârba, da' o mai fost și altele… M-am dus și i-am spus așa: No, nu-i bai! Știi ce, văd că nu vorovești nemica, lele Nastasâie, ești tăt mânioasă de o vreme. Ia, am venit să mă împac cu dumneata. Eu nu mă știu vinovată cu nemica, da' dacă dumneata crezi asta, apăi eu mă rog de iertare, că-s mai tânără șî așa să cade! Bine-i, lele Nastasâie? Fă bine și mă iartă! Nu pot să mă spovedesc duminică! Trebe să-i spun lu' popa! Cu locu', alege dumneata partea care-ți place și pune hatu' unde vrei… Să cim noi sănătoasă! Doară, n-om împărățî lumea!

-Așă ai făcut?

- Așă dară…! Da', cum? Da', dacă nu mă trimeteai dumneata, nu meream! Știi că ț-am spus că tăt gisăz cu ie! Amu, ia, la nici trei săptămâni de atunci, îi în pământ.

- Da' de cân' nu mai voroviți una cu alta?

-De cân'? De cân'? De la nunta fetei mele, de anu' trecut, din toamnă caldă!

- Nu i-ați cemat la nuntă?

- Ba daaa! Șî ne-o promis că vin! Da' nici vorbă... de vinit! O trimăs numa' cinste. Da' zîce că de pornit, o pornit la cununie. Nu stăm aproape unii de alții. Doară, știi... Amândoi, șî fata șî ginerele s-o îmbrăcat să vie la casa noastră, să pornim cătă biserică. Tinerii, înainte… Cân' să iasă pe ușă, dintr-o dată, o apucă pe vară-me un rău, rău de moarte.

- Mor! Mi-i rău! Nu mai pot! Vai! Cătați-mi hainele, că-i gata de mine!

Din poartă, întoarnă tinerii, spărieți de vaietele ei. Nepoțăii amândoi, șî copila șî copilu, încep a plânge de Doamne ferește, că tâna lor moare!

- Nu moare tâna, așa-i? Nu moare…

La cum se văieta, nu credeau că nu moare. Lasă tinerii nunta și încep să cate hainele de moarte ale bolnavei, așa cum cere ea, apoi se apucă să pregătească casa, de ce era mai rău. Așa le cerea ea. Doctori? Ce doctori? Nu-i trebuiau. Nici spital! Să n-audă de asta!

- Vedeți, când tâna are să moară, ia așa are să stee în copârșău! Se întindea vară-me în pat, să o vadă nepoțăii. Iară ei o boceau, ca la groapă. Se întorc tinerii din drum, trimăt numa' banii și vorba că lelea-i pe moarte. Să facă ce-or putea…

Ce mai urmează? O noapte de trudă, de pregătit casa pentru acea nenorocire neașteptată. Când unul, când altul, tinerii veneau să o vegheze și să vadă ce mai face bolnava. Dintr-o vreme, ea stătea cu fața cătă perete, așteptând.

Spre dimineață, tinerii pică epuizați, unul în stânga, altul în dreapta, morți de oboseala pregătirii și triști pentru întoarcerea în rău a lucrurilor. Doamne ferește! Pică ei la pat, de atâta trudă și jale. Bolnava, în alt pat, întoarsă cu fața cătră părete, mai scapă câte un oftat, când îi auzea intrând pe ușă. Copiii priveau prin perdeluța de cipcă, din fereastra ușii.

- Moare tâna? Moare…?

- Nu moare, nu! Nici ei nu credeau că nu moare, după câte gemete scuturau pereții casei.

Luni dimineața, după nuntă, mă pregătesc să mă duc la vară-me, să văd ce-i cu ea. Îi duc prăjitură și… cinste, de la nuntă. Cu tății, ne așteptam să auzâm clopotele, Doamne iartă-mă! Așa știem: că-i de moarte! Întru în casă. Strâg. Nime nu-mi răspunde. Întru-n tindă, din tindă, în camera ei, deschid ușa, mă uit în pat. Nime'. Întru în cealaltă cameră. Îl găsesc pe ginere:

- D-apoi, ce mânie v-o apucat, amu, când o trăbuit să viniți la nuntă? Nu o fost bugătă, până amu? Măcar voi, tinerii… Aestea-s împrumuturi! Veri, ca voi…!

- Vai, mătușă, cum vorbești așa? Soacra-i de moarte! Hai s-o vezi! Zace de sâmbătă. De atâta supărare, mai c-am picat la pat, tăți. Îi gata de noi! Ne-am pregătit de altfel de ospăț… Doamne… Mă vezi, din pat m-am rădicat!

- Da, unde-i lelea?

- Cum, unde-i? În pat! N-ai văzut-o, când ai intrat? Nu s-o rădicat de-atunci! Zace și se vaietă de nu mai putem sta în casă. Îi rău!

- Ba! Nu-i în cameră. Patu-i gol! Ia!

Se uită. Nu-i! Nu-i!

- Mamă! Mamă! Unde ești? Mama!

- Lele! Lele! Ies amândoi în ocol, o cată, trec în grădina din spatele grajdului și numa ce-o văd pe vară-me îmbrobodită la spate, șuierând a cântare, tăind cocenii cu sapa. Fără nici o urmă de boală…

- Mamă! Ce faci aici?

Cum era întoarsă cu spatele, nu ne-o văzut când am intrat pe poartă.

- Păi, văd că dumneata ești pe moarte, da… ai mânca de toate! Nu-i așa? Eee, hoașcă afurisâtă, ce ești! I-ai pus pe tăți să te bocescă, așa-i? Ca să nu vie la nuntă…! Te-o apucat răul la comandă, așe-i? Ți-o trebuit tăt locu' țâie, așa-i? Tăt șî la altu'  deloc! Ai cuprinde tătă lumea… După ce-o trecut nunta, nu mai ai nemica! Dintr-o dată…! I-ai pus să-ți cate hainele, nu? Păi, de asta îmi ești dumneata, măi vărucă? No, asta ne-o fost pricina pentru care tot eu m-am dus să-i cer iertare! Da' batăr îs cu sufletu' împăcat...!