- Bună dimineața, lele Palagică! Da', ce mai faci? Ai venit în sat să-ți mai iei una-alta?

- Am venit dară, că fără pita de tăte zâlile, nu putem, niceunul! Pe cine să trimăt să-mi aducă, că-s sângură?

- Da', te-am sunat ieri, pe telefonul fix, ca să văd ce mai faci. Nu mi-ai răspuns. Poate, ai fost pe-afară! Am auzât că numa' ce te-ai trezât în ocol cu un om străin, care se făcea că-i bolnav. Ți-o cerut bani și o vrut să te lovească, așa-i?

- Așă-i dară, numa', noroc că mi-o vinit în minte să mă fac că-l strâg pe Mihai, ginere-mi-o. Ca și cum era în casă, nu c-ar ci dus în străinătate. Numa așa am scăpat! S-o spăriet cela ș-o fugit.
Vin tăt' felu' de oameni și să opresc aici. Ori cu mașâna, ori cu trenu'…

- M-am învățat și eu, lele Palagică, să le spun și la copcile, cân' plec de-acasă, cu bărbatu-meu, să stee cu poarta încisă, ca în povestea cu Caprița. Să deșcidă numa' cân' ne văd pe geam, că de bătut în ușă, poate oricine. Aestea vremuri le trăim! Altădată, puneam mătura în ușă șî să întorce' omu, din drum… Astăz', nu mai au nici un Dumnezău!

Auzi ce-o pățât popa nost! Să nu-ți vină să crezi! O minune, nu alta! Amu', nu demult…
Ies cu tățîî, cu doamna șî copcilu', în zî de vară, după amiază, să adune fânul, cu niște oameni din sat, în spatele bisericii. O trăbuit cosât, uscat șî greblat.

Strâng oamenii fânul, îl fac căpciță. Mai greblează, mai stau… Iar mai greblează, iar stau… Căldură mare! După amiază, pe la cinci, când trenul trebuia să se întoarcă, ducându-i pe ceia veniți de dimineață.

În curtea bisericii, lume multă. Oamenii mai beu apă, își mai udau gura din când în când… din damigene. Copilul preotului, mărișor și el, stă la umbră și se uită pe drum, așteptând sfârșitul lucrului.

- Tată, tată,… asta-i reverenda ta! Uite-o, la omul acela ce trece pe drum! Uită–te!

- Taci, măi copile, doar nu numai eu am haină de asta!

N-am băgat de seamă, îi drept! Și-apoi… omul acela străin, nu poate să fie și el, preot? Cine știe? Ori, un om cumsecade? Uită-te, la el!
Asta răspunde preotul, privind de departe, la haina mototolită, de pe brațul omului grăbit.

Văzând haina pe brațul omului străin, copilul se revoltă în sinea lui, sigur pe el și pe ceea ce vede.

- Bine, tată, da' servieta? Tot a lui îi? Ăla-i om să poarte așa o geantă?
Se uită popa lung, atât cât apucă să mai vadă, că omul se îndepărta pășind aspru, hotărât, însoțit de un altul, tot așa de grăbit, în urma lui. I s-ar părea …

Dar, cum să oprești tu omul în mijlocul drumului și să-i spui că haina aceea e haina ta? Și, servieta …
Omul care le purta era destul de arătos, privea senin și nu trăda nimic ciudat.

- Hai, hai la greblat, dragul tatei, că oamenii ăștia au obosit! Mai dă și tu…

După un timp, pe băiat îl apucă setea. Apa se terminase și nu era chip să lucrezi însetat.

- Mamă, mă duc până acasă  să-mi aduc o sticlă cu apă. Nu mai pot de sete!
- Stai, că suntem gata și noi și mergem de-odată. Rabdă și tu, puțin! Imediat, plecăm cu toții!

Copilul înțelege și ascultă. Ascultă și rabdă. Puțin însă, dar… mult… noroc! Într-un tîrziu, pleacă cu toții  spre casă cu greblele în spate, mulțumindu-i lui D-zeu pentru sporul avut.

Când să deschidă poarta, ceva… nu era în regulă. Ceva… Casa preotului,  cu ușile larg deschise, dulapurile,  la fel, lucruri aruncate și deranjate prin casă și… sertarele trase afară, de tot.

Groaza de pe chip li se mută în suflet. Dintr-o dată, în minte le apare imaginea trecătorului care, ziua-n amiaza-mare pășea grăbit, sigur pe el, purtând pe braț rodul „muncii” lui din ziua aceea.

În acel moment, niciunul nu se gândea la bani, pentru că nu era vorba de ei. Mai degrabă, de pericolul în care s-ar fi aflat copilul, dacă ar fi venit singur, să bea apă. Ar fi dat peste acel străin și nu numai de el.

Un altul venea grăbit în urma lui, măsurând  pașii și asigurându-i celuilalt liniștea. Liniștea hoției. Ce s-ar fi întâmplat?

Da, preotul și ai lui nu-s acasă și ei pot să fure! Pot fura orice… Haina, poate, chiar Psaltirea, Biblia sau Acatistierul…

Sigur, l-ar fi vândut apoi, la primul colț de stradă, pe preț de o sticlă de țuică sau câteva pachete de țigări. Nu le era teamă de nici un fel de pedeapsă ce s-ar fi putut abate asupra lor! Nu! Ce-i, dacă-i casa preotului?

P.S.
Dușului fierbinte, al groazei, îmbinat cu gândurile de mulțumire lui D-zeu, pentru apărare, îi urmă un altul, cel al fricii adevărate. Era unul rece, rece ca gheața!

Nu, bani nu are preotul. Nici le poartă frica, nici le duce dorul…

Însă, cineva, apropiat lui și familiei sale, plecat să câștige bani, din greu, îi trimite spre păstrare preotului. Atunci, altă cale nu îi era la îndemână… Desigur, pentru un timp foarte scurt. Era timpul Acela!

Cine, vreodată s-ar fi gândit să caute și să  fure casa preotului? De bani? De reverendă? De servieta cu cărți bisericești?
Numai că banii n-au putut fi găsiți. Au fost puși sub o ICONIȚĂ, în sertar. Nu ascunși. Lăsați sub rama ei. Simplu! Îi acoperea ușor...
Nimeni nu a crezut, însă, că mai sunt acolo.

- Aici, aici i-am lăsat!
- Aici? întrebă polițistul venit să ia amprentele.
Da, aici… SUNT!
- Doamne! Iconița i-a apărat, ținându-i sub chipul ei, zise preotul. Erau bani munciți, câștigați prin trudă și sudoare. L-a apărat și pe copil!
Hoții au luat haina care să-i dovedească mai ușor pe ei, pe făptași. Și, să arate că ei au furat și restul lucrurilor. Dar… și că al lor curaj era rar! Rar de găsit! De ce?

Răspunsul e ușor de aflat! Îl știu și alții din cei care l-au căutat!
Copilul ia iconița și o agață în cuiul din perete. O privește lung. Lung… În gând rostește ceva. La fel fac cu toții.

În timpul acesta, mama își privește copilul, îl ia în brațe și îl strânge la piept. Iar tatăl, scoțând un oftat, adaugă tare, mângâidu-l pe creștet:
- Dragul tatei! Al Tatălui Ceresc!

Începe apoi să fredoneze o priceasnă, dragă lor, în loc de rugăciune:

„Când toate trec, când toate pier
Ridică ochii către cer!”