Sunt întâmplări care s-au petrecut aievea, sunt oameni care au marcat pe viaţă sau au modificat destinele altora, sunt dimensiuni pe care noi, în jungla urbană, le-am pierdut demult. Dacă ştiţi şi voi asemenea poveşti ale oamenilor care trăiesc în satele din Bistriţa-Năsăud – le aşteptăm negreşit pe adresa redactia@bistriteanul.ro.

Pentru că ne-a fascinat şi ne-a învăluit într-o atmosferă magică a unei lumi demult apuse – vă prezentăm azi încă un „episod” trăit şi consemnat de doamna Maria Albu, din seria

POVEŞTI DIN SAT – Iartă-mi doamne, prostia…

Satul din poveste nu se află prea aproape de oraş, dar nici departe de el. Îl ţin acolo doar curbele multe, porţiunea de drum neasfaltată încă şi... singuratatea celor care au mai rămas în el. Până la un loc străbaţi uşor cei câţiva km, dar nu te saturi să admiri privind câtă bogăţie a lăsat Dumnezeu aici şi câtă bogaţie ar da terenurile dacă n-ar fi lăsate acum pustii!

O zdruncinătură bună te face să te trezeşti din visare. Încep pietrele deoarece asfaltul se termină. Laşi gândurile deoparte că trebuie să ai grijă de volan. Verdeaţă sănătoasă, peste tot. Grădini cu zarzavat, pomi cu crengile rupte de rod, livezi până sus, pe coastă, fântâni cu găleţile ruginite în vârful cârligului, linişte... Cam mare...

Mai cauţi ceva cu privirea. Nu găseşti că repede încep durerile... Te doare ochiul privind la gardurile dărâmate, rezemate în câte un stâlp putred. Mai încolo, un acoperiş spart, dincolo, unul căzut sau câte un perete prăbuşit. Începe să te doară atâta linişte...

Nu, n-a fost război! A fost prea multă pace.

Voci de copii ţi-e dor să auzi. Să mai boteze popa unul?! Mai degrabă zece parastase într-o duminică!

Casele-s pustii. Pământul e gol. Gol, dar bun ! Cine să-l mai lucreze? Cei tineri şi în putere au luat drumul străinătăţii. Sunt fericiţi bătrânii care mai au copii în ţară, cu serviciul pe la oraş. În sat din ce să trăiască?

Singurul curajos să rămână în sat şi să nu plece la muncă în străinătate e Duţu. Cu el au noroc bătrânii satului. El are şi chioşc, în el se aduce pâinea şi cele de trebuinţă. Duţu, patronul e şi diac la biserică, e şi Salvare, la orice ceas, că nici telefoanele mobile n-au semnal aici. Fixul, hai, mai sună... Când are cine-l auzi. Uneori, e şi Bancă de Credit. Ajută cu bani pe oricine că acolo toţi se cunosc. E şi pădurar, e şi poliţist. A năşit toţi copiii născuţi în ultimii ani.

La zece case, poate mai mult, una e locuită...

Într-una trăia liniştit moş Artenie. Dânsul era unul dintre cei mai fericiţi din câţi trăiau acolo. De ce? Nu era vineri sau sâmbătă ca unul dintre copii să nu-i vină acasă.

Azi, pe la amiază, telefonul fix îi sună mult. Bunicul îl aude, îl ridică şi-l ţine aproape de ureche:

- Tată, vin sâmbătă acasă şi îţi aduc un câine de rasă! îi spune fiul care trăia nu prea aproape de satul în care s-a născut.

- Mie să nu-mi aduci câine de ăla ce omoară oameni, măi Dică! Am văzut eu la televizor cum te omoară ăia, de n-ai scăpare!

- Ba nu, tată, îţi aduc unul, ca lupul. Sigur, ştii mata, câine-lup. Îl aduc să te păzească şi să-ţi fie prieten. Nu vreau ca în lipsa noastră să dea cineva peste mata, acolo în casă şi să te omoare. Alţii te pot omorî, tată, nu câinele! Vecinii sunt plecaţi, uliţa-i pustie... Aşa că o să ai şi dumneata un suflet credincios alături. O să-ţi placă şi o să-l iubeşti. Noi îţi aducem mâncare pentru el. Numai apă şi... grijă. Atât.

Bunicul tace. Începe să accepte ideea. Cu atât mai mult cu cât prietenul lui cel mai bun, Zaharie, are şi el o pisică. Un motan mare, pestriţ, cât un câine, cu blana lucioasă, ce doarme ghemuit pe ţolul de lână aspră, ţesut de nevasta lui în tinereţe.

Şi Zaharie e singur. I-a murit şi lui soţia. Iar motanul doarme pe... pat, chiar în locul în care stătea ea. Pare că simte ... Are un fel de cuib al lui acolo. Şi, dacă în casă, totul e ţărănesc, chiar şi iţarii moşului, ţesuţi în teară, vârâţi în ciubote cu tureac, din stofă veche, groasă şi aspră, pe ţolul întins peste lada de zestre, din colţul camerei, motanul mănâncă... granule.

Sunt aduse de la oraş, în saci, de băiatul şi nepoţii moşului Zaharie. Îi mai aduc batoane pentru câini, conserve şi jucării... Sigur, nu-l uită nici pe bunic. Dânsului îi aduc de toate, dar mai ales îi aduc bombonele, împachetate, pe care i le ascund peste tot, ca bunicul să le afle şi să se îndulcească din ele. Îi plac mult şi înlocuiesc... ţigara, la care bunicul a renunţat de când cu boala de inimă.

- Măi, măi, copiii ăştia...! Ce cap au!

În sufletul lui simte fericirea. Simte că a ajuns el copil şi ei părinţi. Bătrânul mângâie motanul şi se bucură că nu e singur.

Acum, tatăl lui Dică întelege că şi el poate fi invidiat de către prietenul său pentru că va avea un câine. Nu va mai fi singur şi va avea cu cine să vorbească în nopţile lungi, când somnul nu se opreşte şi la el. Singur, în toată casa?

- Doamne, dar grea e singurătatea! N-am crezut!

Aşa cum era nevasta lui, bolnavă, ani în şir, o avea alături. Era precum o umbră şi slăbea, de mai n-o vedeai sub plapoma grea. Îi era mereu frig. Boala o sleia de puteri. Vorbeau din pătucurile de vis-a-vis, depănându-şi amintiri şi făcând, uneori, glume:

- Hai, tu femeie, să ne facem râsuri! zicea moşul sugerându-i soţiei să-l însoţească în glume, uitând de boală şi durere.

Alteori îşi puneau întrebări despre ani, vârstă, zile de naştere... Doreau să-şi verifice memoria, dacă îi mai slujeşte, dacă nu i-a părăsit.

Dar acum, râsurile s-au schimbat în plânsuri şi... singurătate. Ideea de a primi câinele, adus sâmbătă , de la oraş, îl învioră puţin pe bătrân, dar nu lăsă să se vadă.

- Dacă tu aşa vrei, adu-l!

Numai că, sâmbătă, feciorul nu-i aduce un câine, ci... doi. Doi căţei, băiat şi fetiţă, ghemotoace grăsuţe, că-ţi venea să-i ţii numai în braţe.

- Bună, Artenie! Ai câine? îl întrebă Zaharie pe prietenul lui cel bun.

De fapt, doar ei mai rămăseseră pe uliţa aceea, că pe ceilalţi bătrâni i-au mai dus copiii lor la ei, să nu stea singuri. Cei doi se au doar unul pe altul peste săptămână. Zaharie privea cu jind la cei doi copii-căţei ai lui Artenie. Acesta îi citeşte gândul. Păi, nu împarţeau ei şi pălinca, pe ascuns, adică Aspenter-ul, cum îi ziceau, codificat, să nu înteleagă nimeni? De ce n-ar împărţi şi... copiii? Adică, căţeluşii....

- Ştii ce, Zaharie, îţi dau şi ţie unul ! Nu fetiţa, că băiatul.

Ochii bătrânului sclipesc. Începe să fie împăcat. Are un prieten bun, care îl înţelege. Sâmbătă vine acasă Dică.

- Tată, unde-i băiatul? De ce e doar ea? A păţit ceva?

- Nu... nu ţi-am spus? A... am uitat! L-am mângâiat şi pe Zaharie cu unul... Nu e şi el singur, mereu, ca şi mine? Acum i s-a îmbolnăvit şi motanul. Dacă i se prăpădeşte?

- Vai, tată, dar dumneata ştii câţi bani am dat eu pe ei?

Atâta a întrebat doar, baiatul, că moşul a ridicat din umeri şi a întors spatele, liniştit.

-Deh!... se gândea el. Ce ştie Dică ce înseamnă să fii mereu singur?

De acolo încolo, cei doi, om şi câine, au trăit liniştiţi. Erau fericiţi cu toţii. Câinele mânca dimineaţa grăunţe, iar după-amiaza împărţea farfuria cu omul. Sau omul împărţea farfuria cu... câinele.

Căţelul a devenit câine. Îl privea în ochi pe stăpân, fixându-l şi întrebându-l ceva, ce doar el pricepea. Doamne, ce gemea câinele, bolnav fiind, întins pe treapta de la intrarea în casă! Iar omul îl mângâia, în timp ce câinele gemea, gemea:

-Mmmmm...! Mmmmm! Iar bătrânul Artenie îi freca burtica şi stomacul, alungându-i durerea. L-a luat pe braţe, ca pe un copil, l-a dus la prieteul său, Zaharie şi l-au întins pe băncuţa de sub pomi. L-au mângâiat amândoi, frecându-i lăbuţele şi alintându-l, ca pe copii.

- Fetiţa lui tata! Hera! Hera! Cum să te ajut?

Ajutorul cel mare a fost injecţia adusă de Dică de la oraş.

Sigur, întâmplarea aceasta i-a apropiat mai mult pe cei patru. Nici fratele ei, Codin, băiatul lui Zaharie, nu putea lipsi. De câte ori stătea bunicul pe butucul din curte, Hera îşi punea capul în poala acestuia, aşa, într-o parte, aşteptându-i mângâierea.

Pe drum, îi cunoştea pe toţi şi îi petrecea, de la o poartă la alta. Pe toţi copiii de pe uliţă îi cunoştea şi-i însoţea, lingându-le mâna, răsplătindu-le mângâierea.

- Hera, ce faci? Heruţaaa! Hai!

Ştia să păzească casa, să privească blând, să primească mângâieri, să se tolănească, să se alinte sau să... rupă... pe oricine ar fi trecut pragul în miez de noapte.

- Hera! Eşti zăpăcită? Noi suntem, tu, Hera! Vrei să ne rupi?

Nu era obişnuită ca stăpânii casei, Dică şi soţia, să vină noaptea, iar datoria ei era una: să păzească. Vineri, de cum sosea maşina cu Dică, soţia şi copiii lui, Hera era de nerecunoscut. Îi ştia după sunetul maşinii de cum intrau pe uliţă. Nu trebuiau să ajungă la poarta din spate că ea era deja acolo. Şi, ce tumbe! Ce schelălăit fericit! Ce rostogoliri prin iarba curţii!

- Heruţaaa! Heruţa! Hai, fetiţa, hai! Hai la tata! Aşa!

Câinele era deja urcat cu labele pe umerii lui Dică, lingându-i obrajii şi mâna. Cum să-l opreşti? De ce s-o faci?

De obicei, primul lucru ce-l făcea Dică şi apoi copiii, era să scoată din buzunar batonul lipicios sau lamelele pentru câini, un fel de os moale, aromat, după care Hera era pierdută. Cunoştea şi buzunarul din care le scotea Gigel, copilul lui Dică, la cei şapte anişori ai lui. Hera era topită după el, iar mângâierile copilului nimeni nu i le mai oferea. Se simţeau, pernuţe pe pernuţe, mânuţa şi lăbuţa, lipindu-se cu adezivul fericirii. Pentru asta n-ai cuvinte, iar sclipirea din ochii fiecăruia n-o poţi descrie.

Bomboanele pentru tata şi Hera erau prima lor grijă la plecarea din oraş spre casă. Hera le lua şi le înghiţea fără să le mai mestece. Desigur, după atâtea trufandale, grăunţele nu o prea atrăgeau, în zilele ce urmau.

Când era micuţă, îi aduceau jucării colorate, din cauciuc, cu ciucuri, din care nu găseai a doua zi decât fire şi bucaţi mici, roase de ea, căci îi creşteau dinţii... Rodea orice: de la pragul uşii, la leţul din gardul grădinii.

Sâmbătă, Dică şi copiii săi își ofereau program de mişcare, lor şi mai ales Herei. Heruţei, aşa cum o alintau copiii. Prin câmp, vizitau cu toţii locurile arate sau semănate ale bunicului. Le vizitau şi pe ale lui Zaharie, bucurându-se cu toţii de mişcare, neopriţi. Uneori, lângă izvor, mai întâlneau câte un cerb sau vedeau urme de mistreţ.

Nu i-au întâlnit niciodată. Mai degrabă, foamea, pe care o doborau uşor, scoţând din ruscac slănină, brânză, ceapă şi... eventual, prăjiturică cu mere, făcută în cuptorul din curtea bunicului, de mama.

Acum învăţau să trăiască ca la ţară, adunând material de povestit colegilor, luni dimineaţa, la şcoală:

-Bă, să vezi, ce urmă mare de mistreţ am văzut! Hera l-a mirosit... Stăteau cu toţii gură-cască, elevii de oraş, savurând fiecare vorbă a colegului, revenit din expediţie.

Rucsacul sau raniţa, cum îi zicea bunicul, era începutul fericirii pentru Hera. De cum vedea raniţa sărea în două picioare, schelălăia, se răsturna pe spate, se învârtea în jurul cozii... Doamne, cum să nu-i înțelegi bucuria!

- Hai, Hera, hai!

Nu trebuia să-i spună de două ori. Îi lăsa lesa în jos, ea îşi vâra singură capul. Ştia că o poartă doar până la ieşirea de pe uliţă. Aşa, lesa era o răsplată şi nu o povară. Oricum, chiar pedeapsă să fie, era atât de scurtă căci urma bucuria ieşirii cu copiii.

Era evadare, era căutare, era regăsire. Alerga dupa copii, îi urmărea, le citea privirea, le lingea mâinile, apoi alerga în faţa lor, se aşeza pe burtă şi-i aştepta. Ştia să sară după fluturi, după gâze... iar păsările... s-ar fi luat în zbor cu ele, lătrându-le prelung...

- Aşa, fetiţo! Aşa, bravo!

La întoarcere, după călătoria lungă şi obositoare, se tolănea pe cimentul treptei, uitând, parcă, să respire.

-Mai tlăieste, oale? Sau a mulit? întreabă Mihăiţă, celălalt nepot, nepotul cel mic al bunicului, cel care nu se dezlipea de gardul Herei, de când intra în curte. Vedea cum Hera nu-şi poate ridica capul de jos, de pe cimentul rece. Doar după câteva minute, vine la vasul cu apă, bea cât poate, se lungeşte iar şi adoarme la loc, liniştită.

Copilul nu se dezlipeşte de lângă Hera. Iar câinele îl linge, bucată cu bucată. Mănâncă împreună, nedespărţiţi!

- Mai las-o, mamă!

De o vreme, însă, totul e schimbat. Totul. Nimeni nu înţelege!

A dat căldura mare. Cumplită. Seceta a crăpat pământul.

Bunicul o hrăneşte, iar Dică o duce des la gârlă şi o aruncă în apă. Se răcoreşte. Apoi o piaptănă, cu peria moale, din plastic, aşezată în palma lui. După o a doua scuturătură, puternică, uşurându-şi apa de pe ea şi părul căzut, intră în cuşca ei. Stă întinsă cu botul pe labele din faţă.

Dintr-o dată, sare, latră, se răstoarnă pe spate, schelălăie, urlă. Urlă a groază, apoi îşi muşcă coada până ţâşneşte sângele din ea.

- Ce are? întreabă bunicul.

- Nu ştiu! răspunde Dică, sărind de la locul lui.

- Hera! Hera! Fetiţo! Ce-ai păţit? Linişteşte-te! Hei!

Hera era de nerecunoscut. Nu-l aude, nu-l vede. Nu, nu mai era Hera. Latră, plânge, se muşcă. - Măi, Hera, tu ai înnebunit! De ce nu mă auzi? Dică mai încearcă încă o dată. Câinele îşi continuă chinul.

- Hera! Hera! Glasul stăpânului nu se poate auzi.

- Doamne, măi Dică! Dintr-o dată, o apucă, de parcă a intrat diavolul în ea! O fi turbat? Tu te pricepi la asta? Unde ai purtat-o astăzi? Ce i-ai dat? întreabă bunicul.

Dică ridică din umeri. Nu înţelege nimic. Nu poate înţelege. N-are cum. A doua zi, pleacă la oraş. Serviciul lui şi al soţiei, şcoala copiilor...

- Auzi, tată, mai urmăreşte-o, dumneata, te rog! O să te sun, să-mi spui ce face? Dacă nu-şi revine, e bai mare!

- Bine, Dică! Sper din tot sufletul să-şi revină şi să nu mai continue... Poate e ceva doar pe... moment!

A doua zi însă larma şi chinul continuă, mai mult şi mai sfâşietor. Totul e mai jalnic. Au asistat amândoi prietenii, Artenie şi Zaharie, neputincioşi în faţa chinului prelung. Nu ştia nimeni nici când o apucă şi nici de ce şi nici de ce se oprea.

- Măi, Hera, eu te pun pe lanţ! Dacă te-apucă, atunci când intră cineva în curte? Eu ştiu de ce eşti tu în stare? Poate ai turbat...

Hotărât, omul o leagă în staulul ei. Rareori stătea câinele acolo. Doar când căuta umbra sau când îl lega stăpânul, maxim o oră, cât dura vizita unei doamne sau a unor copii fricoşi.

Nu neapărat. Odată i-a pus labele murdare pe umerii unei doamne ce-o mângâia de mică, dar care acum îşi îmbrăca, pentru prima dată, paltonul nou.

Sau a rupt cu gheara, în joacă, poşeta de firmă a unei alte tinere elegante, venită în vizită.

Altfel, liberatea şi terenul curţii, toate erau ale ei, în întregime. Acum, ce să facă? Suporta lanţul dar, tot mai des...

- Auzi, tată, spune-mi despre Hera! Ce face? Şi-a mai revenit?

- Nu, Dică, nu şi-a revenit. Când o apucă, face crize... Parcă, tot mai dese. O să vezi şi tu. Mă pune pe gânduri. Nu ştiu ce-o fi! Habar n-am! Te aştept vineri!

- O să văd, tată! Dacă mă conving că nu e bine, n-am ce face, decât să o împuşc... îmi pare rău... Mă doare sufletul... dar... ce să facem? O lăsăm să se chinuie şi nu ştim ce se mai întâmplă... Îl chem pe Duţu cu puşca şi... gata... Îmi pare tare rău...

Oricât ar fi încercat cineva să înţeleagă, nu pricepea. Ce se întâmplă cu Hera? Ce avea? Doar, crize… dese. Atât.

Vineri, apare Dică. Adusese cu el, fără să-i spună moşului, o pastilă mare, cât o mentosană enormă, gri. Otravă. Otravă tare, o puneai într-un mic prăjit şi rezolvai repede situaţia.

- Hera, fetiţo! Ce faci? Câinele îl primeşte ca de obicei, bucurându-se din toţi rărunchii de stăpânul aşteptat. Mâncarea nu-i lipsea, apa - nici atât, vaccinurile, la zi, dar, ce venea după... era tot mai prelung şi mai chinuitor. Nu doar pentru câine, ci şi pentru cine îl privea, prin gardul înalt de bare metalice groase şi dese.

Dică nu scosese otrava din buzunar. Nu. Scosese batoanele dulci şi pateurile umplute. Câinele le savurează imediat.

- Bravo, Hera! Bravo! Hai la Dică!

Pe când înghiţea de zor privind fericită din cuşca ei, dintr-o dată... curtea şi casa încep să răsune de urletele şi chinurile câinelui. Erau cumplite. Erau... aşa cum Dică nu crezu că pot să fie.

- Doamne fereşte, tată! Nu-mi vine să cred! Ştii ce? Nu pot să cred şi nu pot suporta... Câinele ăsta e incredibil. Câinele ăsta a turbat şi nu-l pot lăsa aşa, să îngrozească uliţa toată... Dar, dacă scapă, cumva? Nenoroceşte pe oricine, în starea în care e! Îmi pare rău... rău... n-am crezut...

În faţa casei, opreşte maşina fratelui lui Dică, al doilea băiat al bunicului.Venise şi el acasă, aducându-şi copiii, un băiat şi o fetiţă, de patru şi şase ani. Aud de departe crizele Herei.

Întâi se sperie. Apoi, plâng de mila ei. Cum s-o omoare? Cum? Ei nu pot înţelege asta.

Băieţelul se apropie de cuşcă. El e mic. Stă pitit, după zăbrelele ce împrejmuiesc curtea-închisoare –a câinelui, ca şi altădată. Plânge cu lacrimi, cât boabele. Călin plânge. Hera era prietena lui dintotdeauna. Când venea la bunicul, Hera era nelegată, zăbrelele lipseau, iar el se vâra în cuşca mare a câinelui. Nimeni nu-l certa sau oprea. Hera îi purta grija chiar şi atunci când s-a împiedicat în lanţ şi a căzut, în faţa ei. Aceasta l-a lins pe faţă, pe picioare, s-a aşezat deasupra copilului căzut, ridicându-l cu capul şi împingându-l de funduleţ, să se ridice. Cei de faţă au înlemnit. Nu bănuiau ce va urma...

- Băi, da ghe a fot!

Atâta a zis copilul, apoi a cuprins-o cu braţul, în jurul gâtului, ca pe un amic de încredere.

Să moară Hera? Cum? Plângea cu sughiţuri lungi. Cu lacrimi mari, prelinse pe faţa copilului de patru ani. Stătea ghemuit, ţinând strâns zăbrelele, rugându-se, parcă, pentru... Hera.

Hera îl privea de la distanţă. Lanţul legat de gât o ţinea prea departe. Era prea scurt. Şcheuna şi dădea cu laba. Oare alungă ceva? Oare îi cerea ceva copilului? Nu putea vorbi. Poate dorea să ajungă la el.

Deodată, copilul începe să ţipe. Urlă. Sare, precum Hera. Aleargă spre uşa casei. Cu lacrimile pe faţă, cu braţele agitându-le, prin aer, cu groaza pe chip.

Părinţii, bunicul şi unchiul lui sar îngroziţi.

- Copilul! Ce a a păţit copilul?

Un roi de viespi, ieşiţi de sub acoperişul de tablă al locuinţei Herei, lăsară câinele în pace şi tăbărâră asupra bietului copil ce venise să-şi plângă prietenul, planificat spre execuţie peste puţin timp.

Ceea ce-i făceau bietului câine, adus aproape de turbare, au mutat asupra copilului nevinovat, aflat în preajma acoperişului cu pricina.

Doar acolo, la căldură, puteau să se înmulţească, în cotloanele ascunse ale cuibului lor.

Erau sute. Iar câinele era muşcat, prin părul scurt, de nu puteai să pui degetul! Rănile de pe corp deveniseră adevărate hărţi ale lumii pe trupul lui. Mişcând lanţul, frecându-l de scândura îngustă a acoperişului, ele ieşeau, deranjate şi agitate. În momentul în care începea zbaterea câinelui, ele se enervau mai tare şi-l înţepau, până şi în bot. Cum să nu se tăvălească şi să ceară ajutor? Cui însă?

Doar copilului, care, dus la Urgenţă, a fost salvat. Dar nu uşor...

Eliberat din lanţ, scos de după zăbrele, umflat, cu cap, cu tot, nu-l mai cunoşteai. Roiul de albine era... turbat de seceta şi căldura ce cuprinsese întregul sat.

Iar zbaterea câinelui le agita şi le enerva.

- Doamne, proşti am putut să fim! Ce era să facem, oameni buni! zice bunicul, cutremurat de cele ce văzuse. Eu am îmbătrânit degeaba! Nici ochii nu mă mai slujesc, dar, văd că nici mintea... Cum nu mi-o trecut prin cap aşa ceva? Tu, Dică, ai fost plecat, dar eu... Era să plătesc prea scump prostia. Preţul era unul uriaş. Nepoţelul meu drag şi câinele meu credincios… Doamne-ţi mulţam! Nici acum nu m-ai lăsat de haram şi batjocoră la cel Necurat! Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă şi iartă-mi, Doamne, prostia! Doamne…

Photo © 2015 Robert Kovacs / WPJA