O ajunge și o prinde de mână, ușor…

- Săru' mâna! V- aaam căutat, doamna profesoară!

- Bună ziua! Ce faceți voi? S-a întâmplat ceva?

- Lili vrea să vă povestească ceva. Doar dumneavoastră…

- Desigur! Hai în clasă, Lili! Suntem doar noi…

Fetița privește în jur, asigurându-se de faptul că nimeni nu o aude. Are atâta încredere în doamna! Și doamna o înțelege. O cunoaște după zâmbet. Acum e abătută. Privirea ei spune asta. O poți observa ușor.

- Te ascult, Lili! Te rog să-mi spui. Orice…

- Știți, bunica și bunicul sunt foarte supărați. Mi-au spus să vorbesc doar cu dumneavoastră. Atât.Trebuie să știți! E ceva special…

- Nici o problemă, Lili! Spune-mi, despre ce este vorba?

Bunica a fost ieri la magazin. Singură, fără bunicul. Dânsul e bolnav. A cumpărat câte ceva, a umplut sacoșa și s-a întors acasă. A luat-o pe cea neagră, cu mânere lungi. N-are nici fermoar, nici capac. Deasupra a pus portofelul. Nu mai avea în el mulți bani, că i-a cheltuit. Puțini mai avea. A coborât treptele magazinului și și-a lăsat sacoșa jos, să se odihnească. A mai povestit cu unul, cu altul și nu i s-a părut nimic ciudat.

Ce? Pe când a sosit acasă, a observat că-i lipsește portofelul. A început să i se facă rău. Din ce în ce mai rău. Ce să facă? Cum să-i spună bunicului, bolnav și el? Portofelul era plin cu acte, nu cu bani. Buletin, cartea de asigurări de sănătate, câte și mai câte… Lipsa actelor era grija cea mare a bunicilor și supărarea lor. Cine să mai facă drumurile la oraș, să dea declarații…? Picioarele nu-i mai ascultă și mașină nu au. Cel mult, cu Ionuc, căruțașul… De atâta grijă, bunica a făcut tensiune mare.

- Și de ce ai vrut să-mi spui mie toate astea?

- Păi, ieri am aflat explicația și are legătură cu școala. Cu noi, clasa noastră.

- Adică?

- Păi, să vă explic… Pe când cobora treptele magazinului, bunica a lăsat sacoșa jos, lângă copilul care stătea ghemuit pe marginea treptei. Era Nacu, colegul nostru. Nimeni nu a putut bănui că el a furat portofelul, într-un moment de neatenție, a bunicii.

- De unde știi? Esti sigură de asta?

- Da, sunt sigură. Uitați, cum s-a întâmplat: ieri, pe când îmi scriam temele la masă, cu bunica și bunicul în cameră, cineva bate la ușă.

- Bună ziua! Pot intra?

Era tatăl lui Nacu, colegul ce stătea pe treptele magazinului, ieri. V-am povestit… Avea în mână mai multe cotărguțe, împletite din nuiele, pe care le vindea prin sat. Știți dumneavoastră cât sunt ei de necăjiți! Din asta trăiesc. Vând cotărguțele prin sate, umblând cu căruța. Nu s-a auzit să fure, pe unde umblă.

- Bună ziua, măi Avrame! zice bunicul. Cotărguțe ai ? Nu ne trebe cotărgi, că avem noi, bugăte! Numa' să avem ce pune în ele! Ș-apoi, ia, am mai pățât o poznă! Femeia me, leli-ta Ileana, o fost la magazân șî o venit acasă fără nici un ban și fără portofel… No, aesta-i năcazu hăl mare!

- Daaa, nu l-o lăsat cumva la vânzătoare, în magazân? Nu l-o uitat? O avut mulți bani, în el? Câți?...

Îl interesa câți bani avea în el, bunica. Oare, de ce?

- Nu, nu l-o lăsat acolo! Doară s-o întors și o întrebat-o pe vânzătoare, da, nu… Bani, nu o avut mulți. Câți am mai avut, o rămas în el. Da' o avut actele rămase în el. Buletinu' șî restu'… Unde să umblăm noi, oameni bătrâni, după ele, iară? Nu le-om mai găsî, veci! Ce crezi?

Nenea Avram stătea și asculta cu atenție, urmărind cuvintele bunicului, dar mai ales… banii.

- Pai, eu numa' pentru asta am venit! Amu, m-oi duce… Dacă nu vă trebe cotărgi… Vi le dădeam eftin! Îmi trăbuia bani de pită, că sântem mulți…

- Mulțămim frumos, măi Avrame! Altă dată… Ț-am spus…

Pe când vorbea nenea cu bunicul, eu, de la masă, îl priveam atentă. Am văzut cum tot umbla cu mâna sub pernița de pe scaun, sub el. De unde să bănuiești, ce face? Nici prin gând, nu-ți trece…

Iese nenea. Salută. Bunica îl petrece, până pe trepte. Deodată… observ. Observ ceva sub perniță.

- Bunico, bunico, portmoneul! Buni, e aicea!

- Unde? Cum a ajuns acolo? Cum?

- Păi, cum? Cum? Era scaunul pe care a stat nenea Avram, tatăl colegului nostru. A colegului hoț. A adus portmoneul, găsit la copilul lui. E drept, nu lipsea nimic din el. Nimic. L-a ascuns sub pernița de pe scaun. Cu toții știm că țiganii de la noi, nu fură. Dar, Nacu a furat. Am vrut să vă spun numai, că am auzit-o eu pe bunica lui, în fața magazinului, spunând că țiganii nu fură. Da, nu fură! Uitați… fură. Numai că ei sunt uniți, doamnă! Știți când a furat Șofrina din casa lelii Margareta banii din dulapul de vase? A știut unde a pus femeia cheia, a deschis singură ușa și a intrat. A intrat, a furat și a ieșit. A pus cheia la locul ei și a plecat. Noroc că a văzut-o cineva…

Când s-a trezit femeia, a și dat de veste că-i lipsesc banii, a sunat la poliție. Noroc că Șofrina nu a ajuns bine la magazin, să-i cheltuie pe toți. Mai avea ceva! I-a dat femeii înapoi, de față cu poliția. Restul banilor, ca să nu pățească mai rău fata, au adunat toți țiganii şi au pus mână de la mână și i-au completat datoria. Umblau prin sat, unul pe la altul…

Să-i vedeți ce uniți sunt! Și, dacă înainte cu o zi se certau și se băteau între ei, acuma ți-ar fi dat în cap, să se apere… de tine. Femeia bătrână ce vină avea? Doar că a lasat-o în casă, să se încălzească, i-a dat să mănânce altadată… sau o cană cu apă. I-a luat pensia, adusă de poștăriță. Călduță… cum spune bunica. Să vedeți, a doua zi, ce amenințări, pe biata femeie!

N-a mai scăpat de țigani, până nu a închis poarta cu cheia. Unul intra, altul ieșea. Femeia, cu dreptul în mână, ajunse la capătul puterilor. Amenințată… În casa ei.

- Să nu-mi faci copila mea hoață, că nu-i! Ţâganii nu fură! Mai mult fură… rumânii! asta zicea Carolina, mătușa Șofrinei.

- Păi cum, tu Carolină, eu o primesc pe copilă în casă și ea mă fură? Cine ți-o făcut-o hoață? Da, atunci când am întrebat-o, omenește „Vrei să-ți dau ceva să mănânci? Nu ți-i foame?”, îmi răspunde „Am mâncat”. Puiul tău! Da, puiul tău.

- Era puiul ce mi l-o furat din cătreț, noaptea. Asta mi-a răspuns copila. Cum, tot eu am făcut-o hoață? Să ieşiți din ocolul meu amu, iute, că telefonez la poliție! Auzât-ați?

Atâta mi-a spus bunica să vă povestesc. Și știți ce mai vorbeau dânșii, bunica și bunicul? Că, niciodată, românii nu sunt atât de uniți, precum sunt țiganii! Numai țiganii se știu scoate, unul pe altul, chiar dacă sunt vinovați. Vinovați și dovediți! Românii, se împart și se mănâncă între ei, de cele mai multe ori! Acesta-i adevărul...!