Nemulțumiri și amenințări.

Stupoare... O casă de copii desființată! Ce ușor! Faci un X mare, în dreptul unei căsuțe, pe o foaie și totul e șters: locuri de muncă, pensii, destine, implicare.

Și totuși, cineva s-a silit să le mențină. Cu orice preț… Și asta, pentru că trebuia.

În primul rând, pentru aceste suflete… suflete nevinovate şi pure de copil. Vieți, destine, cuantificate în bani, în prețuri de cost. Câți nu sunt pătrunși de „litera și spiritul legii”! Mai ales cei care sunt puși să ia decizii! Ordinul vine de Sus. Prețul, da, prețul, pentru că totul se pune din punct de vedere financiar-contabil…

Ce poţi zice? În baza legii, trebuie să mai și taci, să îţi vezi de treabă, că uneori și tonul și intonația și… toate, în baza legii, pot fi anulate...

Deci, concluzii, zeci, reci, lipsă de efective, motivație slabă, fonduri puține.

Dar bază materială și personal este: clădiri, sală de mese, dormitoare, școală, dascali, jucării, rechizite… Mai ales copiii care te privesc întrebător:

- Ce veţi face cu noi? Dacă ne desființati unitatea, în ce lume ne aruncați? Noi nu știm să ne descurcăm afară…

Acasă la ei știau. Știau ce îi învățau cei din jur. Nu totdeauna bune… Aici au fost lăsați, fără voia lor, și lumea acestora e Domnul și Doamna, Tanti și Nenea… Astăzi e Ziua cea Mare. Ziua când se va hotărî destinul acestor suflete. Doamnele și domnii aceștia străini sosesc cu un microbuz. Se știe doar că sunt de la Conducere, că au venit să se convingă de realitate.

În mintea lor însă, hotărârea era deja luată. Totul trebuie închis, desființat, urmând ca tot ce-i aici să se risipească! O altă decizie, e greu să ia! Aproape imposibil!

- Fonduri insuficiente! Atât și nimic mai mult!

- Domnilor, spune doamna director, vă rog să vizitați școala! Aici sunt sălile de clasă, ciclul primar, gimnazial și grădinița.

- Păi, intrați! Intrați în grădiniță! E mai aproape!

Ușa se deschide. În sală, doamna educatoare, înconjurată de copii, jucării, măsuțe și scăunele.

- Salutăm, copii!

- Săruuut mââânaaa!

- Bună ziua! spun domnii, pășind unul după altul, peste pragul ușii.

Când să înceapă dialogul, un copil se desprinde din bancă și vine cu brațele deschise spre președintele comisiei, îl cuprinde cu amândouă brațele, lipindu-se strâns de acesta și cu ochii în lacrimi, îl roagă:

- Eu te iubesc pe tine! Mă duci acasă, să fiu copilul tău?

O clipă de tăcere… Grea… Apăsătoare… Liniște. E nevoie de aer. Trebuie să respiri și să clipești. Des.

Inimile de piatră s-au înmuiat. Brațele au căzut, neputincioase, atârnând, greu… Globul de cristal s-a spart. Inima a fost descătușată. Cioburile n-au rănit însă pe nimeni. Nici măcar pe unul dintre acești pui de oameni, tunși chilug, cu haine strident colorate, deloc asortate.

- Poţi spune NU, domnule director? Mai ai cuvinte? întrebă oficialul, de alături.

- Da, copilul are dreptate! Multă dreptate! Întocmim raportul! Așa, cu sufletul. Nu poți altfel! SUSȚINEM cauza rămânerii acestei instituții și o vom ajuta financiar. Noi, Conducerea. Oricât de greu ar fi… Oricât! Suntem OAMENI!

Era un fel de a-i răspunde micuțului, celui care a pus o întrebare. Și lui, și lui și lui… Una ce o poartă în suflet, oricând. Domnul îl mângâie... Se gândește puțin și repetă: Instituția nu se desființează! Mai era nevoie de o altă lămurire?

- „EU TE IUBESC PE TINE! MĂ DUCI ACASĂ LA TINE, SĂ FIU COPILUL TĂU?”

Foto: cuvantul-ortodox.ro