Venea mereu în vecini, la acea familie numeroasă, aducând în traistă fagurii de miere de la stupii pe care-i ținea, în prisaca din spatele casei. Îi aducea pentru copiii mulți ai femeii, mai ales când mama lor se ducea să mai nască unul. Ca și ea, erau străine amândouă.

Străine, în sat străin, dar o cunoștea bine pe bunica copiilor, cu care depăna povești din satul lor, din anii când şi ea trăia acolo. Cine, ce, când, cum…?

Urmărea șirul povestirii ei, dar punea atâtea întrebări, altele...

- Da' numa' pe fătuca asta o are Ileana? Îi tare harnică! Mie nu mi-o dat Dumnezeu copii… Doamne! Nu mă dădeam pe o lume! La ce mi-i bună atâta avere? Pentru cine ne-am zbătut atâta?

- Da' nepoți n-ai? De la surori?

- Am, da' nu vre cumnatu' să mi-i deie! Am adus vreo două nepoate, da' n-o vrut să steie cu noi. Ultimu' o fost mai mărișor și când s-o dus, s-o dus cu tăți banii din casă. Am mai avut pe unu', pe altu', la cătat de vaci… Da' auzi, până mai stai dumneata s-o ajuți pe Ileana, nu mi-o lași mie pe Florița, să doarmă cu mine, că tare mi-i urât, sângură! A' meu îi dus pe munte, cu număratu' oilor la stână, și nu vine degrabă! Ce zâci, mi-o lași? Ți-o aduc înapoi, cân' zâci! Îmi trimăți vorbă, numa'…

O ia pe Florița și pornesc amândouă, cu căruța și caii cu care venise de la mai patru kilometri, dincolo de sat, de unde locuia. Casa, șura și averile ei dădeau spre dealul și pădurea ce se întindea, până aproape. În mijlocul pădurii, în locul rărit, cu iarbă, zis Pripor, femeia păștea vacile - vreo șase, doi cai, cincisprezece oi și douăzeci de capre.

Despre ele povestea femeia mereu, ca despre copiii ei. Acum rămăsese fără păstor și nimeni nu știa de ce.

- Lasă, nu-i pune dumneata nu știu câte haine cu ea, doară am eu cu ce o îmbrăca…

Pe când ajung acasă, n-apucă bine copila să privească mirată la câte acareturi avea femeia că, de cum coboară din căruța, o ia și o duce în bucătărie. O îmbracă cu un sarafan din catifea roșie, gros, unul de o mărime universală. Era cusut cu pături, pe umeri și la brâu, ca să poți să-i dai drumul, cât de mult, dacă doreai. Avea mulți nasturi și destul de… nespălat.

- Lasă că-i bun! L-o purtat încă două fete, da' n-o vrut să rămână… O plecat… S-o dus…

Fetița nu înțelegea nicidecum de ce au plecat cu toții, de ce nu le place aici… Lelea le dădea faguri dulci, miere de albine…

- Placu-ţi, Floriță, ardeii copți? Mă-ta nu are vreme să vă facă! Doară are cilezi mulți… Io îți fac…

E adevărat, simțise că fetiței îi plac mult ardeii copți, că îi place să se uite seara, la televizor sau să asculte radioul. Îi făcuse pătuc numai pentru ea, cu plăpumucă… singură.

Toate au fost bune, până când femeia o luă cu ea, dimineața devreme, de cu noapte, să ducă turma la păscut, pe Pripor.

- Ia, bota asta în mână și dă-le din spate! Da' ce, crezi că te-or asculta, altfel? Mână-le cu bota! Ce-i dacă n-ai mai făcut asta? Ai picioruce bune, du-te, fuga! Du-te după ele! De ce o lași să intre în pădure? Dă-o înapoi! Tu ce păzești? De ce ți-am dat de mâncare? Ba, ți-am pus și în trăistuță… Vezi că te pârăsc la barbatu-meu și apoi să vezi…

Nu știa Florița ce-i pâra ea bărbatului, că acela nu se uita prea frumos la ea.

- Vai, să nu afle, că te sfădește!

Dintr-o dată, fetița o citește. Înțelege. Nu mai era femeia miloasă, blândă, care venea aducându-le faguri dulci ei și fraților ei. Nu, ea era stăpână și fetița era slugă. De aceea au plecat toți, lipsindu-se de fagurii dulci.

Poveştile ei erau amăgele, iar copila vedea bine asta. Ai scăpat vacile în pădure? Te du să le aduci înapoi! Cum îi știi! Eu nu pot veni, că am de lucru! Mai și plouă... Ia bota și du-te!

Singură? Dar ea nu venise să-i pască turma leleii Todosâia. Nu pentru asta a cerut-o de acasă... Cu bățul ridicat, fuge, adună vacile, oile, caprele... Au început să o cunoască și ele. Greu, le aduce acasă.

Însă ploaia o udase, până la piele. Curgea, înainte ca ea să pornească de acasă. Era udă la picioare, udă pe cap... Adoarme tremurând. În somn, o apucă frigurile. Vede... visează... tresare... plânge... Mama! Tata! Își strigă pe nume frățiorii. Îi e dor de cel mic... În ultima vreme, vorbește mult în somn. Tușește. Îi e frig. Vacile... Oile... Caprele...

- Vai, tu copilă, ce ne-ai speriat! Da, ce-i cu tine? Eu nu am medicamente să-ți dau! Te duc la tatăl tău. Mă omoară dacă pățești ceva...

- Da... Bine... Vreau acasă! Mi-i dor... Nu mai pot...

Dar, nu. Femeia nu renunță ușor. Nu vrea... Vede că fetița începe să-și revină. După trei zile de stat în pat, se ridică. Aleargă din nou, pe Pripor, după vaci și după oi. Cine? N-are cine...

- Bună, lele Todosâie, o trimăs vorbă tatăl copilei, să o duci înapoi acasă. Zâce că nu ți-o lăsat-o decât trei zile. Ia... o trecut două săptămâni. Să i-o duci...

- Îhîîî, i-oi duce-o, dară..! Da' ce, nu mai are și alți cilezi? Are bugăți... Da' mie cine mi-o păzi vacile?

Cu mare greu, după căteva zile, femeia n-are ce face... Tatăl copilei trimite vorbă să-i aducă copila. E supărat. Și ei o visează pe Florița.

- Iară o poruncit tată-to, pe Ion, să te duc acasă!

Căruța pornește înapoi, spre casă. Ajung în fața porții. Frații mai mici îi sar Floriței în brațe. Mai-mai să n-o recunoască. Era atât de slabă... Ochii i-s ascunși în fundul capului... Tușește...

- Draga tatei! Cât te-am lăsat eu să stai?

Copila se uită la femeie. Femeia se face că nu înțelege. Se întoarce. Fetița își privește tatăl. Se simte atât de vinovată... Cum să-i spună? I-a lăsat și s-a dus, amăgită de... fagurii dulci de miere. Singură n-a putut să se întoarcă. Era departe... Nimeni nu ar fi putut să o creadă!

Ce a pătimit ea în două săptămâni, se vedea acum pe chipul ei, prea slăbit...

Femeia cu fagurii iese pe poartă, repede. Se mai întoarce o dată, privește viclean pe sub sprâncene, pentru a se asigura că fetița tace, fără să spună... totul.

„Dacă asta îi rânduiala lui Dumnezeu, las-o, n-o strâca! Îi păcat!”

Asta aude Florica, repetându-și cu glasul sufletului, ceea ce bunica îi spunea, adesea... Acuma înțelegea! Înțelegea bine! Era bucuroasă că portița s-a închis, în urma femeii. Pentru totdeauna! Femeia cu fagurii de miere...