Joacă de copii. Căldura le-a readus în suflet fericirea. Fericirea jocului în aer liber. Iar după-amiaza e cel mai frumos moment al zilei. După terminarea temelor, copiii se întâlnesc acolo, pe râtul verde, proaspăt, pe pășunea ferită de mașini, să bată mingea și să alerge în voie.
Își lasă bicicletele pe iarbă și… uită de ei, de foame sau de  sete. Doar întunericul îi adună în casă.

Numai că totul se schimbă atât de repede! Prea repede! Incredibil! Râsul, în plâns și bucuria în tristețe. Multă! Lacrimi, durere, plâns înăbușit, spaimă pe chipuri și teamă în suflet.

- Mamă, am căzut! M-am lovit rău, la cot. Rău… Mă doare…!

Femeia îi privește chipul alb ca varul. Copilul ei, cuminte și liniștit, a greșit. A greșit doar bucurându-se de primăvară, de joacă, de râtul verde și de aerul curat. La fel ca toți ceilalți… colegi de școală sau vecini.

Fața palidă a copilului, ochii scufundați parcă, în fundul capului, suspinul și mâna legată cu un cordon al cuiva, de gât, toate… îi infing parcă, femeii, un cuțit în inimă. Acolo, îl întoarce și-l răsucește.

- Te doare, puiul mamei?
- Da, mamă, mă doare, dar pot răbda!

A putut răbda orice. Dar mama a simțit că totul se scufundă, odată cu ea. Că pică într-un hău adânc. Nu-i mai rămânea nimic. Nimic! Durerea-i spărgea în mii de bucățele sufletul, i-l tăia și i-l frigea, topindu-l, parcă.

Îl privea apoi, pășind sigur, curajos și hotărât, fără a întoarce capul înapoi, spre ea. Mergea spre acea poartă numită ușă a Sălii de operație. Da, oscioarele mobile ale cotului au sărit de la locul lor. Nu. Nu era altă soluție. Operația, într-un mare spital…

Ușa era de fapt o poartă. O poartă a plecării? Niciodată nu i se părea mamei, mai mult ca acum, că vrea să-l țină în brațe… Ar fi vrut să nu-l lase. Să-l strângă la piept.

- Oare, ce-i cu mine?, gândea ea.
Așteaptă și așteptarea i se pare fără sfârșit…

Într-un târziu, medicul iese fericit pe hol și îi spune, deschizându-și larg brațele.

- E bine, doamnă! E bine! Totul a decurs normal. Așteptăm să se trezească. Liniștiți-vă!

Femeia e atât de fericită! Cum n-a fost vreodată! Oare de ce n-a putut adormi toată noaptea? Un fior rece îi trecea pe șira spinării, urcând și coborând și-i ținea ochii deschiși. E normal! E mamă! Nu? Dar acum totul s-a terminat cu bine!

Ar vrea să facă ceva. Acum. Ar vrea să cumpere toate florile de la magazinul de jos și să le dăruiască celor care i-au operat copilul. Le merită. Da. Și copilul ei a fost printre atâția care își așteptau rândul, în ziua aceea… umplând sala de așteptare. Picioare și mâini, bandajate, cărucioare cu rotile, însoțitori și vorbe în soaptă, adăugate la suspine... Liniștea aceea care pătrunde… Dar, copilul a scăpat cu bine! A scăpat. Pleacă spre florărie. Știe că are timp, până i se va trezi copilul. Coboară scările. Multe… Ajunge jos. Trebuie să deschidă ușa și ajunge în curte. Da. Dar, nu poate! Urcă scările. Repede. Ceva o trage înapoi. Ceva… Iar încearcă să se întoarcă. Nu poate. Urcă grăbită. Nu înțelege… O mână nevăzută o trăgea înspre copil.

- Poate, s-a trezit copilul. Lasă, vin mai târziu!, asta își spunea, în gând.

Ajunge pe coridor, în dreptul ușii sălii de operație. Lumea toată a dispărut. Oare, unde? Poate, a greșit etajul! Nu, e aici. Se trage înapoi și citește tăblița de deasupra ușii. Da. Ce ciudat! Nici bolnavi, nici infirmiere, nimeni… Se așează pe băncuță. Așteaptă.
Imediat, ușa se deschide.

- Doamnă, sunteți singură?
- Da. Ce face copilul?
- Mai aveți copii, acasă?
- Da, mai am. Dar, dintre toți, acesta a fost mai sensibil la răceli. Tușea și răcea repede. Acum, mâna…
- Alergic, la ceva anume, e?
- Nu! Nu știu să fie!…
- Ce ați spus? Înseamnă că poate să fie alergic la ceva…! Poate… Doamne!

În clipa aceea, medicul iese din sală, ținându-se cu mâinile de frunte. Transpirațiile-i curgeau șiroaie…
- L-am pierdut, doamnă! L-am pierdut!

Femeia aude și înțelege. Dar, nu… Nu poate… Cum? Ce...? Ce s-a întâmplat? Ce-i asta? Copilul ei a fost bine! Ce să facă? Încotro? Încotro s-o apuce? Pornește… Vrea să ceară ajutor. Cui? Holul s-a golit. Brusc. Nu e nimeni. Nu vede și nu aude pe nimeni.

Își amintește. Știe! Îl va suna pe tatăl ei! Știe că tatăl ei poate să facă orice. Da, numai tatăl ei poate asta! El o poate scoate din orice nenorocire!!! Nenorocire…

Pare sigură, dar… nu… Nu! Nu poate! Nici tatăl ei! Atunci, CINE? Ce să facă? Plânge. Plânge… Plânge în hohote. Își frânge mâinile. Plânge, prăbușindu-se, în genunchi, lângă canapeaua din hol.
Își împreunează mâinile, a rugăciune.

- Doamne, Doamne, nu mi-l lua, Doamne! Ai milă, Doamne!
Clipele ce au trecut, au fost puține, dar ele au părut ceasuri. Ceasuri lungi, cât zilele și săptămânile. Cumplit de lungi! Niciodată nu a simțit ea asta! Niciodată!
Dincolo de ușă…
Lacrimi fierbinți, amare, veneau să spele cioburile din suflet și să le topească.

- Doamne, ajută-mă, Doamne! Ajuta-mi, Doamne, copilul! Te rog!

Deodată, ușa sălii de operație se deschide. Iese doctorul și vine înspre femeie. E epuizat și el. Nu mai poate…
Își scapă mâinile, pe lângă corp, grele. Bărbia îi cade în piept.

- L-am salvat, doamnă! Am reușit!!! Doamne, îți mulțumim, Doamne! Haideți! Haideți să-l vedeți! Intrați! I-am făcut șocuri electrice, imediat ce-am vorbit. Ne-am gândit, că poate fi o alergie la ceva. Bronșită, alergie… Ne-am dat seama că plămânul și inima nu cedează în același timp și poate, mai avem noroc… Doar noroc, că ghinion a avut destul! Când ne-ați spus... De unde să poți bănui că se poate declanșa dintr-o dată o alergie la ceva, așa, din senin!

Femeia nu-l vede pe medic. Doar îl aude. Ochii i s-au topit, de atâta plâns. Parcă nu i-a avut, niciodată! I-au fript lacrimile.

Ajunge lângă patul copilului. Îl privește, se apleacă să-l vadă. Ochii-i sunt încețoșați. Nu poate. Îi pune mâna pe piept. Da, simte cum ceasornicul acela ticâie. S-a repornit. Oare, cum a fost când a tăcut? Cineva l-a tras, din nou…

- Mamă, de ce plângi, mamă? Te doare ceva, mamă? Eu am dormit, așa de bine…! Nu mă mai puteam trezi, parcă.…
- Nu, nu mă doare nimic, puiul mamei. Nimic! Dar tu…?

Copilul se uită în tavan. Mama privește și ea într-acolo, apoi își rotește privirea in jur. Undeva, pe un perete, ea vede o iconiță pusă într-o ramă. Se uită lung spre chipul din ea. Încearcă să înțeleagă ce-i spune. Să-i înțeleagă măcar, privirea.

Dar, oare, înțelege bine?
Da, totul a fost un semn! Un mare semn! Semn de la Dumnezeu! Unul, de care nu mulți au parte!

P.S.
După câteva minute, sala de așteptare s-a umplut, brusc. Multă lume! Oare, de unde au apărut toți? Unde au stat ascunși, până acum?

- Vai, Ana, de ce n-ai venit, mai devreme? M-ai lăsat singură! O întrebă femeia pe verișoara ei, venită să se opereze și ea.
- N-am putut să suport momentul. Ne-a spus medicul, înainte ca tu să sosești, de jos. Cum să-ți văd durerea? Și acum, mi se taie genunchii, parcă…

Femeia își amintește atunci de plecarea ei și de firul nevăzut care o trăgea, să se întoarcă. Un minut, dacă întârzia, era prea mult. Apoi, cuvintele care i-au ieșit din gură, fără ca ea să știe ce se întâmpla dincolo de ușă… bronșită, alergie, ghinion… Nu-i totul o minune?
O minune a fost și observarea la timp, a copilului ce începea să se învinețească la față, de unul dintre medicii care operau. Altfel… Atâta lume! Atâtea cazuri!

- Auzi, doamnă, eu lucrez aici de o viață! Mă pensionez, azi-mâine, da așa ceva eu n-am văzut! Dumneata înțelegi prin ce minune ai trecut dumneata, azi? Nici unul la o mie de bolnavi, n-au șansa asta, doamnă! Să-i mulțumești lui D-zeu, că eu una nu-s bună de nimica, după întâmplarea asta!

Dumnezeu v-o iubit! Pe dumneata și pe copil! Mâna lui o lucrat prin doctorii aeștia! Dreptu-i? Și, doamnă, din morți ți l-o dat înapoi! Din morți! I se zâce moarte clinică…

Femeia înțelege și simte. Mai bine ca oricine… Lacrimile-i curg pe față, fără ca să asculte de porunca ei. Doar de durerea  sufletului…

Mai târziu, vocea copilului răsuna în biserică, cântând din tot adâncul inimii lui. Iar mama își ștergea o lacrimă ce-i curgea pe obraz, brăzdându-l…