-Auzi, d-șoară, d-ta vrei să-i faci pe ăștia miniștri? Da'… nu știu să cînte și fără dumneata? Du-te de unde ai venit! Ăștia nu umblă la școală! Nici aici și nici mai departe. Cine a mai paște oile pe coastele astea de deal? Cine-a mai rămâne să grijască de noi, bătrânii, dacă tăți or ci domni? Asta adăuga femeia de serviciu, încercând să prindă vorba cu tânăra profesoară. Ce-i aia, profesoară de muzică?

-Ș-apoi, mai știi ceva, domnișoară ,lasă lumea cum îi ea, că și de noi a rămânea! Așa o fost dintotdeauna și așa s-a petrece. Dumneata vrei s-o știmbgi, amu?

-Daaa, daaa, nici nu-i valabil ceea ce se învață acolo, în oraș, la școală! Altflel îi aici! adaugă profesoara suplinitoare, care nu știa nimeni ce ocupație a avut înainte de a se întoarce în satul din capătul văii.

Nici suplinitori nu găseai în anii aceia pentru acele locuri! Acolo, nici autobuzul nu întoarce, decât a doua zi. Numai păsările cerului. Uliul…

Profesoarei de muzică, pe hartă, i s-a părut aproape. Cât pui degetul! Suplinitoarea se uita lung la absolventa care ținea în mână o carte de metodică.

-Da', ce citești acolo?

-O carte de metodică. Îmi fac planificarea.

-A, da! Am gândit că romanul ,,La răscruce de vânturi”. L-am citit și eu, cândva…Da', îi fain…

Se grăbea să încheie de tricotat mâneca unei bluze. De aceea, număra grăbită ochiurile să nu greșească modelul.

Orele de muzică încep cu liniștea desăvârșită, aceea în care fetele din clasa a șaptea și a opta o analizează pe profesoară, numai bună de măritat. Ce mâini îngrijite are! Ce haine frumoase! Cât de frumos vorbește!

Tovarășa stătea la catedră. Din ultima bancă, Lică, băiatul gazdălăului cu cele mai multe oi, se întindea plictisit, lungindu-și, pe sub bancă, când un picior, când altul. I se termina răbdarea, gândindu-se că tatăl său are de dat oile în strungă și nătângul de Vartolomei, ciobanul cel nou, nu se pricepe cum ar trebui. Și el, mâna dreaptă a tatalui, trebuie să stea și s-o asculte pe …tovarășa profesoară… cine-o fi ea și de unde o venit… Dar, parcă începe să- i placă! Le spune lucruri interesante, neauzite… Ar sta să o asculte, dar gândul îi fuge, departe. Oare mai durează mult?

,,L-oi trimete pe tata să-i ducă un caș să nu mă mai pună absent, că, oricum, n-am eu treabă cu muzica ei! La ce mi-i bună? Asta se gândea Lică.

‘’Dacă întoarnă ăia oile cu câinii, iară îmi mor nu știu câte… că rămân prin cel cotlon de pe coastă’’.

Ciobanii ce-i are acum îs cam dungași și n-au prea multă minte. Ba îs și leneși… Câinii au minte și pentru ciobani, numai că nu pot vorbi. Omu-i om și trebuie să- și facă datoria! Câinele, la fel! Nu te lași tu în grija animalului și te duci să te culci, fără să numeri oile! Păi, verifici… Cum? Avea el, Lică, o capacitate de a rezolva problemele cum rar întâlnești. Iar în puținele clipe de liniște, pe lângă oițele lui, îl auzeai recitând poezii compuse de el pe care le spunea ciobanilor și oițelor sale.

-Scrie-le, mă, nu fii fraier! Eu n-aș putea să scriu una nici să mă împuști! strigă Doniză, celălalt cioban, sezonier, aici. -Mă, voi de ticăiți ce sunteți, nici minte, nici stomac n-aveți în voi! Acasă ce mâncați? Aici vă trimete mama atâta mâncare, mâncare proaspătă! Da' vi se strâcă în dulap. Și tăt mai faceți figuri?Vă smintește omul, nici nu știi cu ce…

Întâlnit peste ani, întors de la muncă din lumea largă, Lică era un bărbat frumos, înalt, stilat. Între timp, a renunțat la turma de oi a tatălui său și a facut avere multă, acolo, departe. A muncit serios, cu drag de muncă, așa cum a fost învățat de ai lui. Cu banii câștigați și-a despăgubit frații și a rămas în casa părintească. I-au întrecut destui, câți să își cumpere și două apartamente și pământ… Dealurile toate erau acum ale lui și el putea să pască oile, peste tot. Cât vedeai cu ochii… Și-a cumpărat o turmă mare de oi și și- a angajat ciobani. Dar, nu unii care să locuiască în colibe, ci le-a adus containere sau treilere. Vremurile s- au schimbat… Cine mai stă azi în colibă? Și dacă tot e stâna aproape de stâlpii de curent, a tras fir spre locuințe, ca ciobanii să poată vedea la televizor și să asculte la radio. Dacă nu, bateria de curent, încărcată în fiecare zi, o aduce patronul, cu Jeep-ul.

Abia găsești și ciobani de ăștia în vremuri moderne! Eeeii, a trecut vremea aceea…! Pe unii îi mai ierna, câte o iarnă lungă, cu promisiunea că nu vor pleca la vară, lăsându-l în ploaie, când îi era lumea mai dragă! Și țigările și cafeaua zilnică, mâncarea gătită… și ele fac parte din contract. Asta e imaginea ciobanului modern, cu care nicidecum nu se putea împăca Lică. Dar, până la urmă, ce să facă?

Orice, numai carte nu i-a putut învăța Lică! Numele și-l puteau scrie! Să nu le ceri actele de școală, că-i vezi înroșindu-se până în vârful urechilor. Atunci își aminteau, cu drag, de chipul tânăr al profesorilor. Regretau că n-au îndrăgit cartea… În mintea lor, meserie mai frumoasă ca aceea de cioban, nu era.

Dar Lică n-a făcut ca ei. El a venit la școală. De dragul profesoarei… Era bună și îi înțelegea. Reușea să îi facă să iubescă școala. Iar ei mergeau acolo de dragul ei. Reușeau să învețe atâtea lucruri frumoase, noi, aduse de la oraș. Lucruri pe care aici nu prea are cine să le spună!

-Astăzi o să învățăm un cântec nou. Vreți?

-Îhîîî, da', unu fain, tovarășa…

-Bine, unul fain, cum ziceți voi, dar, haideți, cântați-mi singuri, un cântec frumos pe care îl știți! Vreți?

Cădeau la învoială și începeau să cânte: băieții ținându- se de după cap, iar profesoara, stând rezemată de un colț de bancă. Erau băncuțele acelea înguste, lungi, nevopsite vreodată, din scândură șlefuită de coatele atâtor generații! Iar ei nu cântau oricum! Cântau din tot sufletul, cu ochii închiși, cu capul lăsat ușor pe spate. Cântau ceea ce au auzit mai nou și ceea ce auzea toată lumea în zilele de târg, la tarabele din piață aducătoare a noului în acest colț uitat de lume. Nici nu așteptau o a doua invitație. Nu. Nici nu se prefăceau. Cântecul lor, al fetelor și al băieților, era o descătușare din grijile pe care trebuiau să și le adauge la preocupările de fiecare zi. Se lăsau duși de valurile tinereții…

Le plouă otava? Le-a legat cineva vaca? Slobozit-a oare, careva, purceii la scroafă? Da', hainele le-o gătat de lăut mama, în vale? Cu maiul… pe piatra lată din părău… Da', cu mâncare, la tata, la stână, a plecat careva?

Se uită lung profesoara, fără să priceapă multe. Încerca să-i facă să îndrăgescă și ceea ce voia ea să-i învețe din cărți, ca profesoară. Încet-încet, reușea. Vedea asta în strălucirea ochilor lor. Avea speranțe. Sufletul i se lipea încet de oameni și locuri. Încet, încet… simțea că aici a trebuit să ajungă și că nimic nu e întâmplător.

Între timp, a mai primit și orele de desen. Acestea veneau în completarea catedrei. Muzica, ca muzica, da' desenu-i… bai!

-Doamnă, noi plecăm în pceață. Îi zi de târg și desenul nu-i așa important! -

Unde mergeți, măi?

-La târg, tovarășa, aici, peste apă.

-Cum să mergeți, măi fetelor? Ora-i oră! Dacă vă văd alți profesori? Daca vă vede tovarășul director?

-No, nu purta mneata grija!

Desenul și muzica erau orele de la sfârșitul zilei, iar târgul nu se putea lăsa necăutat. Acolo se întâlneau cu toții, fetele și feciorii ce coborau de pe toate cătunele cu căruțele, călare sau pe jos… Sau cu autobuzul sau cursa, cum îi ziceau oamenii. Doar unul sau doi din sat aveau câte un IMS, hodorogit prea repede în cele gropi din drumul neasfaltat. De el se folosea întregul sat.

Erau fericiți să-și cumpere cineva mașină în sat! Cine ar fi putut să refuze un drum la doctor, cu oricare bolnav al satului? Cel pentru care săreai la nevoie nu te uita, în veci! Ca și faptul că nu ai fi putut să-l servești… Iar dacă nu era motorină sau benzină, în caz de necaz, adunau din sat și puneau mână de la mână, numai să-l pornească din curte și să-l ajute pe cel ajuns la nevoie. Cursa se strica, că era doar una. Iar ei erau mulți și nu încăpeau cu toții. Mașina obosea, că avea dreptul, săraca!

Și să faci ore, în zi de târg era cel mai anormal lucru! Mai ales desen sau muzică! În zilele însemnate din an, nici dascălii nu porneau spre școală! Întâi, că nu încăpeau în autobuz… Autobuzul era mijlocul de transport al tuturora și altul nu era. Doar unul.

Era alarmant să vezi în satele din jos, de pe vale, că se făceau ore!

-Ce, nu știți că este zi de târg?

Nimănui nu i se păreau ciudate aceste realități, decât profesoarei celei noi. Iar la sfârșitul unei zile de pceață, îmbujoratele fete dădeau buzna în clasă în mijlocul orei. Purtau costume populare, pe cap - năframă, erau încălțate cu opinci, iar în trăistuță, pe umăr, câte un bloc de desen răsucit de-a lungul, pierdut printre cine știe ce.

Râd și râsul lor e prelungirea bucuriei, a sărutărilor ascunse, a îmbrățișărilor pe ascuns… ale băieților care le însoțeau. Din privirile lor… misterioase se vede interesul lor pentru ora profesoarei.

-No, doamna, cât ne dai? întreabă una, roșie la față, scoțând caietul și punându-l pe catedra din fața ei.

-Despre ce e vorba?

Doamna nu pricepe. De sub coatele așezate pe catedră, un colț de caiet, fără copertă și o foaie ce voia sa fie planșă de desen așteapta să fie văzută… Își amintește. Aveau de făcut o planșă. Iar fetele n-au uitat. Acesta era lucrul cel mai important!

-Cât îmi dați, tovarășa profesoară ? întreabă una, roșie la față, roșie ca focul, cu buze sănătoase, ce lăsau să se vadă un șir de perle înșirate. Avea două cozi groase cât mâna. Era îmbrăcată cam subțire pentru vremea de afară, dar fața habar nu avea. Seninatatea chipului ei o fac pe profesoara să deschidă caietul.

-Nota 10! Bravo! Uite, îl trec în catalog!

Fata se întoarce pe călcâie și îi face semn cu ochiul feciorului din spatele ei. Acesta o urmează la catedră.

-Dar mie? Tovarășa… cât îmi dați? Dar mie? Profesoara îl întreabă din priviri, nedumerită. Vede cum din cizma de cauciuc, de gumă, cum zic ei , înaltă, dar întoarsă cu pânza în afară, feciorul scoate caietul făcut sul, îl pune pe catedră abia dezdoindu-l. -10. Bravo și ție!

Sunt mari, înalți ca brazii, iar fetele-s de măritat. Ce-i mai interesează pe ei notele la desen sau muzică? Un an, mult doi, fetele își întemeiază o familie. Ce să care în ghiozdan? La ce le trebuie note?

Dar, ei au venit la școală azi, întrerupând ziua de pceață. Da, au venit de dragul profesoarei! N-au mai făcut asta niciodată. Nici ei și nici alții. Au venit înapoi la școală. N-au așteptat să sune clopoțelul de ieșire, și-au luat trăistuțele și s- au întors, fuga, la dugheana din mijlocul târgului, unde cetera și contrabasul îi chema melodios. Într-o pauză de joc și voie bună și-au amintit că profesoara așteaptă planșa la desen, iar planșa așteaptă o notă. E nota care le va aminti, peste ani, că au fost elevi de nota 10. Un 10 mare, cu BRAVO! La desen. Sau muzică. Sau purtare… La desenul profesoarei absolvente.

O profesoară venită dintr- un mare oraș, adunând tinerii satului în jurul său, privită cu drag și admirație acum și respectată peste ani. Anii ce au adunat în ei bucuria tinereții.

Atunci, acolo, demult, într-un sat uitat, la capăt de linie, unde autobuzul vine o dată în zi și nu întorc decât păsările cerului…

Foto: Maieru de Altădată