- Mitică, sunt fericit că mergem mâine la festivitatea de premiere a Adinei! E nepoata mea și copilul tău. Cum să lipsim? Frumoasa e, cuminte și serioasă, peste masură… Ce mai vrei?

Abia am așteptat!

Invitația se transformă în încântare și urmează… plecarea.

Din poarta casei, unchiul  propune, în ultima clipă:

- Știi ce, Mitică, hai să mergem cu mașina mea. Dacia-i Dacie și, pe deasupra, mai  facem și… impresie. Cielo! Mașina străină! Nu? Elegantă, nouă… Cine? Noi, familia Adinei!

În câteva minute, Cielo pornește din curte, purtând în sufletele tuturor bucuria reușitei și speranța continuării. A visului unui neam întreg… Adina!

Bărbații în față, iar Corina, mama Adinei și sora șoferului, a lui Gigi, în spate.

Pentru anii aceia ți se părea interesant nu doar modelul mașinii, cât și interiorul ei. Mașină străină... Puține vedeai…Întorceai capul…Culoare, formă, model.

În Dacia lui, Mitică găsea rar centura pe bancheta din spate. Nici nu avea de gând să o caute, măcar! De aceea, nimeni nu se gândea să o pună. În spate?!

În mașina lui Gigi, în Cielo, ea stătea agățată la locul ei. În mașina cumnatului, era pierdută pe sub scaun, dintotdeauna.

De aceea, Corina nu stă deloc pe gânduri, ci o trece peste umăr și o prinde în suport. Așa  s-a gândit ea… Singură… N-a mai făcut asta, niciodată.

- Uite-o, mă, pe Corina! Ce frumos se aranjează! Își pune centurica! - zice soțul ei, trăgându-i cu ochiul lui Gigi, fratele  Corinei.

Femeia privește liniștită pe fereastră, lăsându-i pe cei doi să vorbească…ironizând-o.

Lângă ea, pe scaun, florile. Buchete de gânduri, prinse în șnur. Au trecut patru ani. Ani plini de roade .Bogate roade! Cu note bune, cu speranțe și bucurii. E mulțumire… E fericire… Azi vor sărbători. Vor filma. A adus Gigi și un video bun… de dincolo…

La asta visau, la asta se gândeau și erau fericiți. Mândri și fericiți! Despre  Adina vorbeau… ei, cei trei călători, în drum spre orașul îndepărtat.

 Mai erau doar trei sate. Ba nu. Unul . Unul în care, toate mașinile  stăteau la rând, în coloană, așteptând să treacă calea ferata. Semaforul îi atenționează să aibă răbdare!

E drept, cu toții doreau să ajungă la destinație. Și mașinile mici, dar și cele mari, încărcate cu marfă, grele. Cele mici, ca cea a lui Gigi, alimenta sufletele cu bucurii și speranțe.

Va reuși Adina la facultate? Va alege ce-i bine pentru ea? Unde? Cum să o sfătuiască? 

Gândul le zbura departe.

Deodată, cum stăteau așteptând, rezemați cu coatele pe geamul mașinii, privind la șirul de mașini din fața lor, așteptând calmi… deodată… fără să bănuiască sau să vadă, să înțeleagă sau să se aștepte … o zdruncinătură puternică, urmată de zgomot și nu mai știau ce... Îi ridică puțin și îi aruncă, cu forță... Îi face să simtă că ies prin parbrizul mașinii, ținuți însă, de centurile  trecute  peste piept. Gigi simte volanul intrându-i prin corp și oase. Mitică, trăgând bine de mânerul din dreapta, sus, nu înțelege durerea profundă a brațului, care, a doua zi, devenise negru-vinețiu. Iar capul… Fruntea, cu care a lovit partea din față…

Corina… ea, care ocupa bancheta din spatele șoferului, aude, simte. Aude izbitura, aude atingerea barelor mașinilor… simte că trece prin scaunul lui Gigi, capul izbindu-i-se puternic de tetiera din față. Nu izbitura, cât revenirea, pe spate, a capului, a făcut-o să creadă că i se smulge din oasele înșirate ale coloanei vertebrale. A simțit o ușoară trosnitură, parcă… Nu i  s-a părut? Nu!

Imediat… Își duce mâna la gât. În spate. Pipăie. Simte.

- Doamne fereșteeeee! Ce-a fost asta?!

Cei doi au apucat a gândi, măcar, dar Corina, nu. N-a avut când. Ea a simțit ceva ce n-a putut pricepe decât trăind, încă…

Cu centură cu tot, capul i-a fost izbit atât de puternic, încât a simțit că-i zboară. Dureros, însă. Foarte dureros… Că-i zboară… Că-i sare de la loc. De fapt, din nodul... gâtului. Asta a simțit…

- Doamne…!!!

Totul n-a durat decât o clipă. O clipă a fost destul să vadă MOARTEA. Pe ea, pe Moartea cea bătrână, urâtă și înfricoșătoare! I-a văzut coasa! Pentru o clipă…

Dacă tetiera nu era, capul i-ar fi… plecat. Dacă centura nu o avea, ar fi fost proiectată prin parbriz. Și de acolo, cine știe…?

Da. Centura pusă pe scaunul din spate! Atunci, cu ani mulți în urmă… Da, centura pusă atunci când, poate, nici nu o aveai. Sau nu-i vedeai nici pe alții că o pun… Sau, nu înțelegeai, de ce ai pus-o tu! În Cielo!

Da, centura nu a încurcat-o pe Corina, așa cum spun alții. Nu. Pe ea a descurcat- o. Bine. Bine, de tot!

Păi, cum? Cum s-a întâmplat totul? Cine a fost vinovatul?

O dubă, încărcată cu carne, condusă de un Neghiniță, de nici 20 de ani… Și te lovește fără veste… Tu staționezi, liniștit. N-ai cum să bănuiești. De unde?

Ai putea să spui că asta a fost doar o glumă? Sau o părere?

Când viteza mașinii nu e redusă la timp și tu, copil, visezi la… întâlnirea de ieri… cu iubita - fără să înțelegi că se poate întâmpla, e o închipuire?

Nu, era doar o inconștiență care putea costa vieți. Vieți și nu viața!!! Vieți și nu doar bani! De ce bani? Pentru că mașinile lovite, una de alta, au fost cinci la număr. Una a izbit-o pe cealaltă. În șir… Izbitura a fost atât de puternică! Cumplit de puternică! Le-a zdrobit fața și spatele.

Dar, cel mai tare a simțit-o Corina, de pe banchetă. Nimeni n-a fost mai aproape decât ea de dubă. Ea a amortizat bine loviturile... Cât toți, la un loc! Spaima și durerea a făcut-o să creadă asta!… Da, centura… Ea a salvat-o!

Centura din Cielo a fost centura vieții. Cea din mașina lor, cea pe care o neglijau, ar fi fost centura morții. Fără nici un fel de îndoială!

Cineva, parcă i-a ajutat să facă schimb de mașini. Să urce în Cielo. Cineva, o mână. O mână  nevăzută… Mașină nouă, centură nouă.

O nouă viață?

- Te-ai lovit rău? - o întreabă ei.

- Nu… Dar voi?

Cu mâna, Corina își pipăia continuu, gâtul. O durea și fruntea, locul izbit. O durere amorțită. Surdă.

Încercau să-și revină. Băbatul femeii își pipăia mâna lovită. N-avea de unde să știe că a doua zi… Nici Gigi, șoferul, nu- și mai simțea coastele, amorțite de durere. Furca pieptului… îl strângea… A lovit și cu capul!

Dar, erau îngrijorați unul pentru celălalt.

Deodată, la geamul mașinii lor apare șoferul uneia dintre mașinile lovite, din șir.

- Bună ziua! Ce faceți? Sunteți bine?

Dorea să pară amabil. Poate că era. Poate, el mai pățise… Cine știe…?

- Mulțumim de întrebare. Bine…

- Dar, dumneavoastră, v-ați lovit? Vă doare ceva?

- Nuuu, nimic, noi am fost mai în față. Numai bara. Mai mult a fost zgomotul!

Acum trebuie să vină Poliția să constate daunele și apoi să ajungem la secție, pentru declarație… Întâi, să facă constatările…

Privea în față, așteptând și urmărind ceva…

În acest timp, șoferul dubei, băiatul vinovat s-a baricadat în mașină, privind speriat la reacțiile celor loviți. Reacție la isprava lui. Se aștepta ca aceștia să înceapă să iasă din mașini. Să vină înspre el. Să ridice pumnii… Să urle… Să…

Dar, nu! Nimeni n-a înjurat. Mai degrabă i-au mulțumit lui Dumnezeu, în gând, pentru că au scăpat numai cu atât. Atât! N-a fost puțin, nu!

Corina se întoarce. Îl privește pe Neghiniță. Vede în chipul vinovatului pe băiatul ei, cel mare.

-Vai, măi copile, ce–ai făcut!!!

A gândit doar. A gândit.

La geamul mașinii, binevoitorul de mai devreme, se așază cu coatele pe geamul coborât, rostind, în șoaptă:

- Auziți, hai să facem cumva… Vreți? Haideți să declarăm că suntem tare răniți, că avem dureri  mari și că ne trebuie zile de spitalizare. Multe. N-au ei de unde să știe ce avem noi! Pe mine nu mă interesează! Trebuie să-mi scot banii, cumva. Până îmi repară mașina, eu pierd. Nu pot să mai fac taximetrie staționând. Fiecare zi de service îmi ia câștigul! Ce? Să-mi plătescă, cum știe! Băiatul e de vină! Treaba lui! Pe mine nu mă interesează! Vreau bani! Vreți și voi?

Deodată se oprește din vorbă, zărindu-le privirea pătrunzătoare și revoltată a celor trei.

Întrebarea bărbatului le-a curmat și durerea de cap și spaima, uitând de tot și înlocuindu-le–o cu revolta.

- Auzi, mai omule, tu chiar nu-l ai pe Dumnezeu? Cum îndrăznești? Hai, fă pași de aici! Repede! Cu noi nu-ți găsești  oamenii! Ticălosule! Dacă în locul copilului ăstuia era copilul tău sau, poate, tu? Poți să știi că nu vei fi vreodată, că nu vei mai trece chiar printr-o asemenea încercare?

Multumește-i lui Dumnezeu, precum facem și noi! Am fost prima mașină lovită. Noi, ce să zicem? Ai suferit tu mai mult, poți spune asta?

Ce se constată, se constată! Cum îndrăznești, însă, să încarci un om, cu mai mult necaz, decât are? Nu-l vezi prin ce trece? Nu te temi de Dumnezeu? Sunt cinci mașini lovite. Cinci!

În acest timp, ciurdarul satului, șchiopătând, încet, trece pe acolo, cu biciul în mână, aude discuția și se apropie de șofer:

- Auzi, domnu`, aeștia nu se tem de Cel de Sus. Îi vezi de ce-s în stare? De orice! Bani să iasă! Și-ar vinde și mama, dacă ar putea! Eh… Am auzât că unii își cumpără teren pe Lună. Știi, domnule, de ce? Gândesc că acolo numa` nu-i ajunge scorbaciul lui Dumnezeu. Numa' că, iaaa!?! ÎI vezi??? Până una- alta, îi aici, pe Pământ!

Spunând asta, îl ridică sus, deasupra capului, strângându-l, în pumnul îndreptat spre ,,binevoitorul’’ ce se depărta de lângă ei. Nu gândește, oare, că atâta cât ie la pod, dă la vamă?

Omul își continuă drumul, șchiopătând, ducând într-o mână o botă și în cealaltă, scorbaciul.

- Eeee!

De la revoltă, gândul Corinei îi alunecă spre rugăciune. O rugăciune de mulțumire.

- Doamne, mi-ai pus în mână  azi, centura! Centura vieții! Oare, cum aș putea să uit asta? Oare asta a fost încercarea de a-mi vedea nesăbuința sau nedreptatea sau lăcomia?

Cum aș putea, oare, să mă amestec cu așa un ticălos? E ca și cum aș mușca mâna care m-a salvat, scoțându-mă de la înec! 

Avea Corina, într-o carte, o poezie, pe care și-o amintește, acum:

De sunt rău, eu mă găndesc:

Am veșminte, am mâncare!

Să-și câștige cel ce n-are!

Iată, cel mai mișelesc

Mod de cugetare!