Badea, fost angajat, pe șantier. Mergea lunea și venea sâmbăta. Așa, cu trăistuța cu scule, cu vrednicia și priceperea, strânse între baierele minții. Aducea pâinea în casă, mulțumind toate gurile.

Roșu la față, în putere, după o viață de navetă, s-a așezat la casa lui. Credea că anii de pensie îi vor aduce plictiseală. Dar nu… Mai clădea câte o casă, mai acoperea câte o alta, cățărându-se pe cornii acoperișului, ca un flăcău la 20 de ani. Mai mult prin sat, nu prea departe de casă. Și să fi vrut să zică NU, nu-l lăsau alții.

-Auzi, bade Macovei, mă tot bate femeia la cap, să-i fac un cuptor, aici, afară! Ar mai coace pâine, cocorăzi sau cozonaci, când vin copiii acasă. Nu mare, dar îi bun să-l ai! N-are cine să-l facă mai bine ca d-ta. Te plătesc, cu cât zâci!

Știa badea să zidească vatra, să facă fumurile, deasupra uşii, în dreapta și în stânga, știa câte cărămizi de țigan și câte de fabrică să clădească… Știa cum să zdrobească sticlă și s-o întindă pe vatra cuptorului, sub cărămida pusă cu găurile în sus, să răzbată căldura la tăpții. Nu le zicea tăvi. Știa câte să pună, după cum îi era comanda, să rostuiască cu lut, numai printre cărămizi. Cuptor de șapte sau de nouă pâini…

Obiceiul locului era că prima pâine coaptă în cuptorul făcut de badea Macovei să-i fie adusă lui. Învelită în băndură albă, fără ciucuri, țesută în teară, ajungea la meșter, călduță. Se vedea pe chipu-i bucuria și împlinirea. Pâinea-i bună, cuptoru-i reușit!

Femeia lui era harnică, cum puține puteai găsi în sat.

-Auzi, prinprejurul aesta, nu găsești fomeie care să o întrecă pe leli-ta Florică, atâta-i de harnică!

Crescuse femeia o casă de copii, hrănindu-i cu laptele de la văcuțele crescute în grajd.

Dar, de câțiva ani, se lăsase că n-avea pentru cine să muncească din greu. Cine să meargă la coasă? Cine să strângă fânul? Nu erau decât ei, două guri… Nici nu știi cu ce se țân…

-Cilezii mi-o plecat, care pe unde, fiecare–i la casa lui.

Dar moșul se gândea că vine iarna și meseria-i puțină.

-Știi ce, Florică? Eu mă betejesc, nu alta, să stau așa, degeaba! Cum să nu fac nimic? M-am hotărat, cumpăr o văcuță! Una bună de lapte, că știu bine că nu l-oi be măsurat. Să nu mă mai duc cu badocul pe la nu știu cine, prin sat. Nu bivoli, că-s mai greu de țânut! Da' o văcuță… numa să ciu în pat și tăt o țâu!

-Doamne, măi omule, amu-ți trebe rupere de cioante, la bătrânețe? N-ai hodină? Doară, n-ai 30 de ani!

-Amu, că-i vre, că nu-i vre, tăt oi lua-o! Nu te-oi trimete pe tine, în grajd, de bună seamă!

Le-oi duce lapte la nepoți și oi da și pomană, că și eu, Doamne, mult am mai căpătat de la alții! Dar din dar, de bugăte ori…

Precum a zis, așa a și făcut badea Macovei.

De la cineva din sat, cunoscut, a cumpărat, cinstit, cea mai bună vacă de lapte. Laptele, bun… vaca, de-mpuns, nu împunge... Dimineața o trimitea în ciurdă, seara se întorcea, cuminte, mugind în poartă, să-i deschidă. Numa' gură n-avea, să vorbească, ca omul!

Badea Macovei era împăcat, în suflet.

La fân sau la coasă, mai bagă omul pe unul sau pe altul, că singur, n-avea cum!

Știa moșul că vaca-i va făta vițel și dacă va fi vițică va avea de țânut două vaci. În ciurdă, la coasă, la greblă, la adus fânul acasă… cu carul.

Și era vai și amar să vrei să scapi de ea, că n-aveai cum! Nici prin colțul gândului nu era voie să-ţi treacă asta...

Nu era mai bucurie la casa omului, să-ți fete vaca. Și, mai ales, vițică! De unde atâta nutreț? Fân făceai dacă aveai de pe ce! Totul era al Colectivului și te bucurai și de cocenii de la mălai, dacă ți-i dădea cineva. Și nu degeaba! Ți cereau, de cu vară…Tăia cocenii, jupcii, așa le zicea moşul și-i dădea completare prin oblon.

Paie îți trebuiau de așternut. În rest, sănătate, să poți munci! Mereu îl ajuta pe moș Macovei, feciorul din sat, însurat pe cealaltă ulicioară. Lucrau împreună, de câte ori acesta putea.

-Dragul tatei, ține minte, în viața ta, să nu uiți: când îi lega ruda carului, peste adusătură, să nu stai niciodată deasupra, pe ea! Ruda prinsă de-a lungul era legată la capăt cu o funie de lemnul căruței.

-De ce, tată?

-Pentru că ruda poate fi slabă, uscată. Pocnește, se rupe, și te aruncă din car. Rostea vorbele ca pe o poezie, amintindu-i băiatului, ceea ce el uitase, chiar în ziua cu… pricina.

-Auzi, Macovei, zice prietenul său, Maxâm, fă bine și împrumută-mi ruda ta, că vreu să-mi aduc niște fân, dintr-o claie, din coastă. Mai mult... A ta îi mai verde, că-i făcută de amu. La paiele tale, îi bună și ruduca mea, că-i mai slabă. S- o mai uscat și gândești că mă tem…

Și…. Și, exact ceea ce-i era frică lui, să nu i se întâmple, i s-a întâmplat lui badea Macovei. Lui. Celui ce repeta regula, ca pe o poezie: ,,să nu stai pe ruda carului, copile!’’

A pocnit, în timp ce o lega, întinsă. O leagă. Ruda pocnește și-l aruncă în cap, din vărful căruței.

Ce a urmat? Chin. Greu chin! Cât a durat? Nouă zile.

Coloana ruptă… gâtul… greutățile, încercările de a lungi viața… Știau cu toții, că s-a ajuns la capat. La capătul vieții. Nimeni nu putea să facă nimic.

-Vedeti, copii, ce înseamnă bunătatea? Și-a dat ruda bună. Și-a dat viața, zice lelea Floarea. Nimeni n-a vrut să se întâmple așa. Nu judecăm! S-a dus, s-a șters și bunătatea și hărnicia și… toate…

Acum, să vedem, cum om putea scăpa de văcuță? Eu nu-s în stare s-o țin! De cumpărat, cine ți-o cumpară, să fie ea cât de bună! Greutat pe cap, cine-și adaugă? Zdroabă, la bătrânețe, cui îi trebe?

El îi în pământ, D-zeu să-l hodinească! N-o mai avut splină în el! Nice hodină… Ce să fac, amu? Nici atunci, cân' o cumpărat-o, n-am putut face nimic… Cine mă ascultă pe mine? Amu, femeie, descurcă-te! Vaca-i înregistrată la Primărie. Cum să faci? S-o ții, nici vorbă…

Îmbărcătă în negru, purtând durerea venită ca din trăsnet peste soarta ei, femeia primește de la Sfat, cum se zice, dreptul de a vinde vaca, în târg. Bilet. Poate acolo o fi având mai mult noroc, decât în sat…

Cine? Cui îi trebuia mai mult decât avea? Greu și amar…

-Buna ziua, lele, cât ceri pe vacă?

-Păi, 2500. Ai vre să o cumperi, d-ta? Mie mi-o murit bărbatu' și de aceea o vând. Vaca-i bună…

-No, pre mulți bani ceri pe ea! Muuult…

-Păi, dacă ți-i de cumpărat, ne învoim! Întoarce omul spatele și pleacă. Vorbă, pe degeaba… Săptămâna următoare, merge iar femeia în târg cu vaca de funie. Curgeau apele pe ea, de atâta trudă. Mai merge, mai stă… cinci kilometri, încolo, cinci, înapoi. La omul bătrân…

-Bună zâua, lele. Cum de vinzi vaca?

-Păi, cin s-o țâie? Eu îs sângură, mi-o murit bărbatu'. Cine o umbla la coasă?

-Cât ceri pe ea?

-1500… Îi mult?

-Vai, bată-te, femeie! Cum să ceri numa atâta? O frumusețe de vacă! Se vede pe ea! Ori… nu se vede?

-Ce, ce vrei să zâci, măi omule?, zice lelea Florica. Nu te cunosc și nu mă cunoști.

-Auzi, lele, în târg se păcălește omul! Vaca d-tale-i beteagă! Cum să ceri, numa atâta? Hîîî? Femeia face ochii mari.

-Ce-ai zâs? Omule, nu mă vezi că-s îmbrăcată în negru? Îs femeie văduvă. Ce să face eu cu vaca? Cum s-o țân? Să-mi fete și vițăl? Asta-mi trebe? Vrei s-o cumperi?

Pleacă omul povestind singur o bună bucată de drum. Mai trece o săptămână. Ce să facă femeia? Nutrețul i se termină…

În săptămânile următoare, plătește femeia pe cineva să-i ducă vaca în târg. Îl plătește cu ziua, că ea nu mai era în stare… Abia-i ajungea pensia…

-Eu… nu mai am putere!

Nu-ţi trebuia putere să scapi de o biată văcuță care n-avea altă vină decât că-i dădea lapte. Mult și bun. Vremurile erau grele. Curajul și hărnicia puteau să te coste. Mult. Nemeritat de mult!

-Așa a fost să fie. Nimeni nu a judecat asta!

P.S.: Norocul femeii a fost că vaca era de rasă bună, iar cineva, cu suflet mare, a pus o vorbă bună unde trebuia.

Pe preț de nimica a fost preluată…

Pe pret de o viață a fost cumpărată.