Acolo îl găsește feciorul lui, mereu. Se apropie de dânsul și stau de vorbă, atunci când și el își căuta drum pe uliță, la casa părintească. Stă în celălat capăt al satului.

- Mai poți, măi Onisâme?

- Mai pot, tată! Ce să fac? Da, cine mă întreabă? Poci zâce că nu?

-Da' de ce ești supărat iară? Cine ț-o greșât, Onisâme?

Feciorul tace puțin, după care începe, cu un oftat adânc: 

-Doamne, tată, da' cum ț-o trecut prin cap, tată, să te iei să te duci sângur păste apă, să treci puntea și să ne faci așa o spaimă? Nu sântem buni de nimica după zâua de ieri! Am umblat câtu-i satu și abde am dat de dumneata! N-ai spus la nime' unde meri.. Nici prin cap nu mi-o putut trece… Unde ai fost? Ce-ai cătat?

- D-apoi, am vrut să văd cum crește mălaiu' la locu' de păste apă. N-am fost demult. Îi drept, apa-i mare! Și-i tare volburoasă… Am cam tremurat pe punte.. 

- N-am umblat numa' noi să te cătăm, că tăți de pe acolo o umblat după dumneata! Unu-n sus, altu-n jos… Puteai să pici în apă, să te găsâm înecat… Doamne ferește!

- Da ce ați gândit? Că m-am zvârlit în apă să vă fac de minune, așa-i?

- No, n-am crezut–o pe sora mea! Mi-o spus mereu vorbești așa, mă, tată! Cum îți lunecă mintea într-acolo?

Mi-o povestit că într-o zi o venit acasă și o găsât ușile și poarta larg deștise și d-ta nu erai niciunde. O întrat până în casa dinainte și nu te-o găsât. Erai dus în povești, pe uliță în jos. 

Le-ai lăsat casa deștisă. Oricine poate intra, să ieie orice! Bine-i așa, măi tată?

- No, lasă că tumna ieri o întrat un om străin, venit a cere prin sat și mi-o spus să-l las să între șî să vă aștepte până viniți voi, de la lucru.

- Doamne ferește, măi tată, da' cum de l-ai slobozât în casă? Putea să-ți facă rău… ! Doară nu era din sat! Om străin… De fapt și ieri te-am cătat. Unde-ai fost? Am stat, hăăăt… o grămadă de vreme.

- Unde? Unde am fost? Am fost la vară-me, la Domnica și ne-am uitat în lada de zăstre a nurorii. Am numărat lepedeauăle…

- Ce-ați făcut?

- Am numărat, să vedem câte lepedeauă i-o dat la fecior zăstre și câte i-o rămas șî la fată. La aia mică…

- D-apoi, ce vorbă-i asta, tată? Dumneata și cu mătușa Domnică o trebuit să-i cătați la noră în ladă? Doară nu-i copilă, să nu știe ce face! Nu tăt ea are să-i facă zestre și la fată? Cum ați putut face asta în lipsa femeii? O fost dusă la târg, îi drept… Dacă venea șî vă găsea, era bine? Vai, tată!

- Da… vară-mea și amu-i supărată că noră-sa nu i-o adus bugătă zestre când o venit la ei!

- Ce v-o apucat după atâția ani?

- Păi, eu am întrebat-o ieri. Da'… pe Aurica. Da', am zâs că de ce nu i-o dat mai multă pădure a lor? Câtă pădure i-o dat tată-său? Puțână… Doară, o avut de une!

 Îi drept, că mi-o răspuns… Una șî bună! Încă s-o rățoit la mine:

- Mi-o dat bugătă, numa' s-o poată rări nepotu' dumitale. Să bdiruie a o rări!

Da, nici lepedeauă n-o avut câte am vrut noi… De acelea, țăsute în patru iță. O zâs că la a lor nu le place că o venit noră aici, că tare doresc să nu ne placă cum o trimăs-o și să să ducă înapoi… Auzât-ai? Îi drept, în casă erau două soacre. Una era bătrână. 

 Da, îi drept, Aurica o fost o femeie vrednică șî bună! De la început…

- Păi, cum nu, îi spală, le face de mâncare, ba mai lucră și la câmp. Ce vrea mai mult mătușa Domnică? Aurica-i baza! Ea… ce grijă poartă? Și nu-i bine?

- Apoi, da, face multă mâncare. Îi drept! D-apoi, dacă face așa multă, din ce rămâne îi dă șî ei! Așa zâce Domnica.

- Măi, tată, vorba asta, n-am mai crezut că-i iese din gură! Îi răutate-curată! În loc să recunoască mătușa, că nu zâce veci: „Mulțam!”, mai știe a le înturna așa? Da', când îi aduce hainele, spălate și împăturate și mătușa le împinge cu picioru' sub pat? Așa, pe podele goale! Ca să aibă unde durmni mâțu'… Pe ele…

Șî, când îndrăznesc să margă de acasă tinerii, la câte o petrecere, cât sânteți de năcăjiți amândoi? Dumneta șî cu mătușa. De ce?

- Păi, oare nu li-i frig, nu-i trage udeala dacă stau pe iarbă în livadă? Mâncă, petrec…

Ba, eu cred, tată, că mai degrabă vi-i ciudă șî ați vre' să vă ducă cu ei… Așa-i? Și, dumneata, primul… o întărâți pe mătușa, după câte văd! Numa' nu-ți trece prin cap să mergi și dumneata…

- No, nu zâc nu…

- Păi, ia, i-o lăsat nora plăcinte, mâncăruri fel de fel… Îi sărbătoare. N-are ce face decât să mânânce… Și dumneata, iară… Stai la umbră. Doară-i duminică.

- Bine, bine, da' să i le puie pe masă la Domnica! Altfel, nu-șî ie sângură să mânce…!

- Cum, tată? Mătușa umblă pe picioare, nime' n-o oprește de la nimica… Are o ușă încisă cân' tinerii-s plecați? Dumneata, ce hia ai?

- Ba! Asta-i drept…! Ș-apoi, vară-me nu demult nu știu ce o mâncat, că i-o fost taaare rău. O făcut tensiune maaare… Era să moară. O dus-o la doftor.

- Îhîîî! O lins cafeiu' tăt din cană… Crema frecată cu zahăr… Nu-i prima dată…

- Da' de ce v-o sfădit nora, nu demult? Pe amândoi. Și pe mătușa…

- Păi, ne-o auzât că am povestit-o pe Nazarica lu' Costan, vecina… Și pe Solovăstru… Și pe Anchidim…

- Păi, voi vă strângeți tăți la povești, aici, pe șant și care–cum pleacă, îl luați în primire. Nici n-ajunge bine acasă, că-l luați la povestit. N-o făcut bine, Aurica? V-o făcut regulă. Altfel, vă legați unu' de altu', ca și copiii! Vai, tată! 

Una să-mi mai spui, numa': De ce mătușa Domnica ține banii tinerilor la ea? În jăbu ei și nu într-al lor? Nu ei lucră pe bani? Doară, ea, azi-mâine, nici nu-i mai poate număra! Ce treaba-i asta? Maaare lucru…! Ba-i ascunde, cine știe unde… Într-o mânecă i-o pus șî o uitat de ei. Șî-s mulți! Tătă munca lor…

- Apoi, dragu' tatei, aici, în casa asta, așa o fost obiceiu'. Cu Domnica, cine poate bdirui? O zâs vară-mea că și ea o apucat așa, când o fost noră tânără. Șî, culmea, o fost slujnică la bunicii Aurichii, nu știu câți ani. Atunci o sâmțât ce înseamnă să mănânci din palma altuia! Abde o așteptat să să întoarcă roata! Amu, Aurica îi în locul ei…

- Bine, Aurica-i noră, tată…

- Auzi, dragu' tatii, cine n-are bătrâni, să-i cumpere!

- Eu, tată, nu zâc nu! Dreptu-i! Da', spune-mi, fă bine, de ce îi supărată Lucreța pe dumneata? Ceea nepoată, de peste părău?

- Păi, zâce că de-acolo din vârful perinilor port de grijă la tât neamu'. Ș-apoi, câteodată, îi drept, la nurori, le încurc numele, că-s de aestea noi. Nu le știu a zâce și le încurc între ele. Ș-apoi, să vezi sfadă! Vai de capu' lor!

Le-o adus feciorii aeștia de departeee. Nici D-zeu n-o auzât de numele satului lor. De aceea nu mi-s dragi. Nu-s din sat, de aicea…

- Le încurci și le pârăști! Vai, tată, doară dumneata n-ai fost așa! Nici pe noi nu ne-ai lăsat să facem de aestea cân' am fost mici!

Și spunând aceste cuvinte, feciorul își petrece o mână peste umerii bătrânului tată, cuprinzându-l și strângându-l la piept. Pentru a-l ocroti, parcă… Cu un colț de gură zâmbește și cu altul plânge. Cândva, pe bancă, în locul tatălui era el. Atunci când era mic și tatăl lui era ca el… feciorul de azi. Cel de pe bancă. El, copilul, a rămas același.

-Vai, tată! Vaaai!

Foto: Maieru Ca Altădată