- Mă, tu care ești, că nu te mai cunosc!

- Vai, bată-te să te bată, tu Anuță, da chiar nu mă mai știi? Ia, uită-te bine la mine. Dacă nu, atunci nici nu-ți spun…!

- Iulișcăăă…!Tu, Iulișcăăă! Doamne, nu ne-am mai văzut de-o viață! Da', cum o trecut atâția ani? Nu ne-am mai văzut de când am terminat șapte clase și ne-am dus  în lume…

Anuța și Iulișca erau vecine de mici. Vecine și colege de clasă. Atunci, pe vremea aceea, vecinii trăiau bine, trăiau ca frații unii cu alții. Se ajutau și se înțelegeau între ei.

- Auzi, bade Lazăr, o lași pe Iulișca să vie cu noi, la deal? O duc și pe Anuța, da' n-are cine să grijască de copiii aeștia mai mici. Îs mulți și îl ducem și pe cel din leagăn, pe ,,Zăbavă’’! Avem de strâns fânul, în clăi.

- O las să v-ajute, că-i învățată cu lucru'! Amu nu-i nici școală, că-i vacanță…

A  înjugat badea Ionuc, tatăl Anuței, vacile, a pus în car câte trebuiau: haine, mâncare, unelte, copiii și mai ales legănuțul din pânză, săhăidacul, că pe cel mic l-a luat lelea Măriuța în brațe, sus, pe scândura căruței. Restul, în ladă...

Nu uită să pună și cușca cu câteva găini.

În grija Iulișcăi rămânea copilul Grigoruț, răspunderea cea mai mare. Anuța mergea cu părinții și le aducea apă rece din pârâul de sub coastă. Era vară și zăpușeală mare. Soarele usca fânul și trebuia clădit în căpiță. Din căpiță, în claie…

Căsoiul din câmp era făcut din lemn și acoperit cu draniță. Avea două camere: una era tinda și cealaltă era camera în care stăteau. Nu era mare și ca să încapă cu toții noaptea urcau pe scara din tindă, în podul cu fân și acolo dormeau. Nu de puține ori, veneau și alții, străini, care n-aveau în câmp decât o colibă făcută de ei, acoperită cu fân și în care pătrundea  apa, în caz de ploaie multă. Încăpeau și ei… și nu te lăsa inima să refuzi pe cineva…

Seara, vacile le băgau în tindă, dacă n-aveau  grăjduc. Acolo dormeau, alături de oameni, apărate de orice sălbaticiune care s-ar fi încumetat… Nimeni nu făcea altfel. Nu te mirai de nimic decât dacă erai străin de tot și de toate.

Să fi văzut cum se întorceau acasă toamna târziu, uneori prin omăt, dacă stăteau nu tare departe, înspre sat. Veneau prin cărarea zăpezii: găină, purcel, cățel, vacă, cal și în urmă omul, fără să le dea măcar de la spate. Urmau călăuza, din capul șirului…

Din tindă, intrai în camera în care nu erau paturi, ci unul sau două priciuri, din scândură, peste care puneai brațe de fân, ca să nu simți lemnul în coaste.Te înveleai cu ce haine aduceai de acasă: țoale vâltorite, așternut, perne, să-ți pui capul obosit și să-ți odihnești oasele după o zi de coasă sau greblat de fân.

- Cât timp am stat cel mai mult, tu Iulișcă?, întreabă Anuța. Povestea lor începuse…

- Cel mai puțin, o săptămână și cel mai mult, până ne-o lăsat ploile. Dacă uda fânul, trebuia să stăm, să-l uscăm. Trebuia cosit, greblat și strâns în căpițe. Clădit în claie și asta numai tu, Iulișcă, știai! Trebuia să-l calci bine, pe lângă  par. În vârf, o subțiai.

 Făcea apoi badea un colac de fân și-l întindea sus, cu furcoiul din lemn, care era făcut dintr-o botă lungă, cu coarne, mai lungă decât orice furcă. Colacul era băgat prin par, ca să țină vârful clăii. 

Cum se cobora de pe claie?

Coborai tot pe furcoi, lunecai ușor. O claie nu era mică, era cât o adusătură cu carul.

Dacă ploua, lelea făcea de mâncare în ceaon, pe plotănul mic zidit în colțul camerei. Oale nu duceau multe, în afară de ceaon. În el făcea mămăliga, dar și mâncarea. Ulei nu prea foloseau. Mai mult, slănină sau… fără. Dacă era cald, punea lelea Măriuța ceaonul de mămăligă, agățat în cârligul prins de bota sprijinită între doi pari cu un V în capete și sub el făcea focul. Nu dura mult și mâncarea era gata.

Pe lângă casă, până la marginea pădurii, căutau și găseau ciuperci. Mergeau și le strângeau cu poala. De multe ori, mămăliga era pusă la fiert și apoi porneau să le culeagă: gălbiori, vinețele, hribi.

Numai dacă nu aveau vreme nu strângeau să aducă și acasă. Le puneau la uscat, pe ață, și-i mâncau în posturile de peste an.

Apă de băut aduceau din pârâuașul ce curgea printre dealuri sau din ciurgăul ce izvora din dâmb. Atâta era de curat! -Cine căuta fântâna? Cui îi trebuia?

- Erau oameni la câmp?

- Tot câmpul și dealul era plin de oameni. Hăuleai unul la altul, de pe deal pe deal.

Dacă badea Ionuc pornea singur, la locurile mai de aproape, Anuța cu Iulișca mergeau să-i ducă de mâncare. Așa, desculțe, că nimeni nu umblă vara încălțat. Câteodată îl luau pe Brezu cu ele, calul pe care puneau desaga cu mâncare ca să i-o ducă cosașului. Calul era cuminte și asculta. Nu le-ar fi aruncat jos din spate, măcar nu-i punea nimeni șaua.

Câteodată, se întrebau supărate: - Oare, scapa-om noi vreodată de deal?

- O fost greu, da' o fost fain, tu Iulișcă!

- Parcă și acuma mă ajunge dorul de oameni, de câmp!, adaugă Anuța.

Acestea  erau  amintirile copilăriei, pe lângă jocurile de-a v-ați ascunselea… sau  despre grijile ce le aveau și le purtau, că aveau și de acelea, măcar că erau copii.

Seara, când veneau vacile din ciurdă, trebuiau așteptate în poartă să le deschidă și să le lege la iesle. Mai făceau ceva de mâncare sau dacă aduceau turtele de floarea-soarelui și le puneau în târnaț, pe țol, trebuia să le bată cu o boticuță, să sară pe țol sâmburii din care făceau ai lor uleiul pentru perioadele de post.

N-aveau vreme să stea. Lucrau fiecare, după putință! De multe ori, temele și le scriau dimineața.

- O, da' mult o mai trecut, tu Iulișcă! Am îmbătrânit, gândind cu drag la vremurile care-o fost și o trecut. Repede-o trecut!

- Acum, am ajuns și noi, ca în povestea cu ,,Baba și Moartea’’, tu, Anuță! Mai știi, povestea?

O babă, îndoită de șale, abia ducea în spate o mână de vreascuri. Mai avea încă mult până la bordeiul ei, dar drumul era greu.

Obosită peste măsură, lasă jos vreascurile și oftează;

,,Moarte, moarte, unde ești, că afurisite mi-s zilele ce le mai am de trăit…”

Nu apucă să sfârșească vorba și iată, moartea drept înaintea babei.

- Am venit cum m-ai chemat. Cu ce te pot ajuta?

Baba tresare de groază și repede bolborosește:

- Ah!... Aburcă-mi legătura în spate! 

- Eu zâc să nu ajungem ca lelea Eleonoră, vecina îndoită de spate, care fugea după noi cu cârja ridicată, când ne vedea urcați în frăgarul din curte sau în mărul oarzăn, din spatele casei. Mai și rupeam crengi, nu-i vorbă… Baba fugea și striga:

,,-Nu te cat, nu mă căta!’’,,Nu te cat, nu mă căta!’’

Un hohot de râs se aude din sala de clasă, precum cândva, în anii copilăriei: Iulișca și Anuța, fetițele de odinioară, cu  mintea de acum şi cu chip de femeie trecută prin viață!

Foto: Maieru ca Altădată