Cu marfă trimisă de lelea Măriuța, nevasta lui. Ea nu se ridica de la stative, decât să-i facă de mâncare bărbatului ei sau să meargă, vara, la căpălit, la locul din Răzoare. Ori la adunat fânul, în clăi… La coasă mergea singur și când i se termina merindea, mai mânca la neamurile din deal, acolo unde avea locurile de fân.

În rest, badea Goriță le făcea pe toate. Trebăluia prin ocol și în grajd, lăsându-și nevasta să aibă spor la lucru. Lucra singură sau cu nevasta lui badea Ionuc, alt vecin. Se împrumutau cu lucrul…

Ce țoale alese, în teară! Ce peretare, țesute cu motivă, alese cu migală, de două mâini harnice! Când erau gata, le ducea badea în târg. Le întindea pe gard și aștepta… Oamenii veneau, căutau, alegeau și cumpărau. Cu banii câștigați, îşi cumpărau în casă, cele de trebuință. Așa au trăit. Simplu, cu puțin, dar cu mulțumire în suflet! Iar credința nu i-a părăsit niciodată.

Până nu demult, moșul putea să își aducă lemne din pădure singur. El și căișorii… Mai făcea scânduri și le vindea, pe câmpie… Caii știau singuri drumul înapoi, acasă.

De vreo doi ani, nu mai poate. Îl doare piciorul și umblă șontăcăind, sprijinindu-se în botă. Așa-l găsesc nepoții în ziua aceea, în ușa casei, așteptându-i:

-Da, greu mai sosâți, dragii moșului! Nici în zi la anul, nu reușâm… numa greu… Eh! Eu am fost mai harnic. Am fost și am aprins câte o lumânare în temeteu.

-Unde ai fost, bade Goriță?

-În cimitir! îmi traduce un verișor.

Moșul mă vede nelămurit.

-Am mai fost un pic la babă, în povești… M-am așezat pe răzor și i-am povestit... Nu m-o auzât și nu mi-o răspuns. Da, o mai cat, cân' pot... Nu-i departe. Numa acolo ș-o găsât hodina, că în rest… Domne, mult s-o zbătut în lumea asta!

-Dar te văd supărat, moș Goriță. Așa-mi pari…

-D-apoi, cum n-oi ci? Sângur, mă omoară urâtu'. La bloc, la copii nu mă pot deda nicicum, aș muri mai iute! Aici, ia, mi se mai dă de cap una-alta… Auzâți!

O venit ieri pe la mine un om străin. Nu era țăran… Să-l las de mas. Eu nu l-am mai cunoscut, batăr zâcea că o mai fost cândva, pe aici. Nu știu cine-i, da' nu-s împăcat deloc. Puteam să-l las să doarmă, în casă, sus, că aveam unde. Da' m-am temut! Om străin, în sat străin… nu știu cum o ajuns până la mine… Spusu-i-o careva că-s sângur?

-Și, de ce ești supărat? Ce-ai greșit?

-Omul spunea că o pictat răstigniri, pe aici, prin sat, demult… Eu nu mi-l mai aduc aminte. Dacă-i drept și-i el, apoi mare păcat mi-am făcut!

-Stai liniștit, bade Goriță! Cine primește un străin, azi, în casă?

-D-apoi, mai demult nu era așa! Nu te știai teme, de nime'. Mătura în ușă era sfântă și dacă-ți venea cineva la casă, era bine-primit. Amu, câte mai vezi pe la televizor… Îti dau în cap, zâua-n amiaza mare! Te omoară  în casă!

Auzi, vecinul meu, badea Ionuc, cu care umblam prin lume, când puteam, ia ce-o făcut! Amu', de câțiva ani. S-o dus în târg, o întins nevediturile pe gard, că și nevastă-sa țesea  și o așteptat cumpărătorii. Stând el așa, din vorbă în vorbă, s-o prins tovarăș cu un om, venit de departe, nu de pe aicea. S-o mai încălzât, cu un păhărel… Până spre sară, ș-o vândut și el marfa.

No, unde să mâie, la noapte? În gară? Doară era frig și n-avea tren, până a doua zi. Spre sară, moș Ionuc dă să plece cu traista în spate și cu banii. Străinul, așa se uita de cu jale, în urma lui…! Cum să-l lase moșu-n drum, barăm nu-l cunoștea. El eram pregătit să vină la un văr de-a lui, în satul de dincolo de târg. N-avea bai !Avea unde dormi! Da' omu…

,,Tăt atâta, gândește el! Unde-o mărs mia, margă și suta! Poate, Dumnezeu mi l-o scos în cale pe străin și mă încearcă’’. Așa gândește creștinul…

-Auzi dumneata, hai cu mine! Eu mă duc să dorm la un văr de-a meu, la trei km de aici. Hai cu mine, că s-a afla un pat și pentru dumneata!

Asta zice mosu' și-l ia cu el, de mas, la casa vărului. Noapte, frig… flămânzi, vai de capul lor!

Îl duce la vărul lui, îl bagă în casă, ca pe cel mai bun prieten. Ca și cum l-ar fi cunoscut de-o viață! Cine nu are un blid de mâncare pentru încă o gură flămândă? Fac oamenii foc, încălzăsc o cameră cum pot, că doară, o noapte trece… Iarnă, frig, ei muieți de căldură, sătui, adorm mintenaș.

Nu s-o știut teme de nimica moșul. De omu' de lângă el? Da' de câte ori nu o mas el așa, prin lume, când ducea scânduri, cu caii? Habar n-avea, moș Ionuc! Sforăiau amandoi de se scuturau geamurile!

No, da amu' o fost altfel! Pe cân' tătă casa dorme' moartă, numa văru lu' badea Ionuc, gazda, om cuminte, nu își mai găsea locu':

-Tu, femeie, noi l-am  primit pe omu aesta, nu-i vorbă. De sărăcit, n-am sărăcit, pentru un blid de mâncare, da' poți să dormi liniștit, neștiind ce fel de om îi? Dacă se scoală, la noapte, și îți dă în cap? Câte nu s-o întâmplat?

Văru Ionuc sforăie, liniștit. Nu se știe teme. Asta-i bine! Da eu unul, n-am somn!

Până la zâuă, deloc n-o dormit!

Spre dimineață, oaspeții s-o rădicat din pat, o îmbucat ceva, o ieșit în gura uliței și și-o văzut de drum, care–ncotro. Unu-ntr-o parte, unu-n alta. La despărțire, gazda i-o întrebat:

-No, da cum ați dormit? V-ați hodinit bine?

-Da', cum nu? Doamne, bine am mai dormit! Mulțămim de găzduire! Să facă Dumnezeu parte de bine și sănătate!

O ieșit în uliță și-o plecat, care încotro, fără să știe nici măcar care li-s numele… Nici de unde o venit…

Numa' gazda își punea o mie de întrebări, ca mine.

Și eu, amu', de aceea-s neîmpăcat, pentru că nu l-am primit pe omu' acela străin. L-am lăsat să margă… cu Dumnezeu! Am greșit?

 Foto: Maieru Ca Altădată Facebook