- Da, foarte bine! Și? Sigur… Vai de mine..! Așa… Foarte bine, dragul mamei!

La încheierea conversației, femeia începe să explice:

• Copilul meu lucrează în oraș. E în primul an de serviciu. Face naveta din cartier, de unde stă … cu troleul. La coborâre, azi dimineață, vede, ca toți ceilalți, un om răsturnat, pe un rondou cu flori. Nu reușea nicidecum să se ridice. Încerca și cădea iar. Cerea ajutor trecătorilor, întinzând mâinile și rugându-i… Cine avea vreme de el? 
• Nu, nu era tânăr. Era frig, pământul era înghețat iar el nu putea să se ridice de jos.

- Oare cum a apărut în stație?

- Cred că cineva l-a trecut strada, de la localul de vis-a-vis și l-a lăsat acolo, știind că se va găsi un om cu suflet… Nu era greu… Buzunarele îi erau goale. Doar capul îi era plin…

- Și? Ce treabă avea băiatul tău? Nu putea să treacă mai departe? Doar mergea la serviciu! - întreabă cealaltă femeie, ascultând, atentă.

- Nu…! Niciodată. De mici, ai mei așa au fost…

Fata își dădea toate prăjiturile puse în pachet săracilor. Pe când ajungea la facultate, nu mai avea nici măcar cutia…

- Doamne, mamă, bune au fost prăjiturile! zicea, fără să-mi spună cine le-a gustat.

Erau învățați așa de acasă. De mici copii, mereu îi trimiteam în sat, cu mâncare celor săraci și bătrâni. Trebuia să învețe să dăruiască și să se bucure de asta. Mâncare găteam multă și pe ei îi trimiteam. Așa, de mici… Înapoi îmi aduceau haine la spălat. Numai noi aveam mașină de spălat automată. Curate, le trimiteam înapoi. Tot pe ei…

- Ce s-a întâmplat cu omul căzut?

- Băiatul, împreună cu colegul său, l-au luat pe om, l-au urcat în taxi și i-au plătit șoferului să-l ducă până la adresa pe care omul o știa. Numai că taximetristul a refuzat, pe motiv că nu-l poate ridica. Îl durea spatele. Știa el ce știa!

- Și?

S-au urcat băieții în taxi și l-au dus până în fața blocului unde locuia. Aici, o construcție îngrijită… Nimic nu arăta ca omul să fie unul… distrus. Se vedea asta ușor!

Pe drum și-a mai revenit și a început să le mulțumească și să le povestească că s-a întâlnit aseară cu un fost prieten și că s-au apucat de băut. La câți bani avea în buzunar, s-au strâns lângă el atâția… ca muștele!

Când i s-au terminat banii, prietenii s-au gândit să-l traverseze strada, lăsându-l în stația prin care trecea atâta lume. Ce conta pământul înghețat? Ei și-au făcut datoria!

Prietena femeii a înțeles totul.

- Păi, îngerul lui a fost copilul tău!

- Chiar așa mi-a spus:„Mamă, ar fi înghețat, dacă-l lăsam acolo!”

Așa a văzut în casă și așa a făcut și el. A trebuit să moară soțul meu și să afle lumea că el era binefăcătorul atâtor săraci! Cine a știut că el a plătit de ani de zile pâinea, la chioșcul din colț, pentru bătrânica singură și fără bani? Și abonamentele copiilor altor familii nevoiașe. Cum ar fi reușit ei să facă naveta, spre liceu? Învățau bine și erau serioși. Dintr-un singur salariu…

Iar pe ai lui nu-i lăsa să facă fală cu ceea ce aveau!

- De ce nu lăsa să se vadă milostenia? Era milă pentru aproapele!

- Nu! N-ar fi acceptat asta niciodată și s-ar fi supărat să fie divulgat!

Dacă mergea la petreceri de multe ori și nu punea picătură de băutură în gură! Poți să crezi? Se gândea că poate cineva bolnav va avea nevoie de el. Câte mașini erau atunci, în sat? La cine veneau oamenii, cu atâta încredere, să-i ducă la spital, la doctori sau să-și schimbe buletinul?

- Îl plăteau, nu-i așa?

- Nimeni nu avea nevoie de plată și nimeni nu rămânea dator! 

Eu curățam mașina sau portbagajul de făina sau sămânța sau mirosul de motorină, cărat cu canistrele.

- Motorină?

- Da, trebuiau să are câmpul și rămâneau în pană.

Pe copiii noștri i-a învățat să fie modești și să nu iubească luxul și îmbuibarea.

- Ce s-a întâmplat mai departe?

- În  mașină, omul a început să-și mai revină. A înțeles gestul băiatului și i-a mulțumit încontinuu. În fața blocului, a insistat să urce, să-i plătescă. Ba mai făcea glume, spunând că are și o fată frumoasă... ingineră! Băiatul e și el frumos… Frumos și bun!

- A urcat?

- Da, l-au lăsat pe om în dreptul ușii apartamentului, rezemat, și au apăsat pe sonerie. Au coborât apoi, grăbiți. Vorba băiatului: „Ne trebuie nouă niște crătiți în cap?’’. Ce să explice? Că au făcut un gest creștinesc, că au întârziat la serviciu, că puteau să-l ignore și ei, ca toți ceilalți?

 M-a sunat doar să-mi spună ce a făcut. Atât! Cum l-ar fi putut refuza? Mâna întinsă… Nu banii… N-a costat mult… Gestul și mulțumirile omului salvat.

„- Ar fi înghețat, mamă! Era îmbrăcat subțire…”

- Las că nici cu tine nu mi-e rușine! Nu știu eu ce suflet mare ai? Te cunosc de o viață! Tu cum ai făcut? Și-a revenit gazda casei tale?, o întrebă prietena.

- Da, gazda care nu stătea cu noi în casă. Mai avea una… Dar a rămas goală… Copiii i-au plecat în străinătate, prin lumea largă. Ținem legătura cu ei și ei cu noi. Pentru cei din jur suntem modele și nu vrem  să-i dezamăgim. Ne consideră frații lor și noi pe ei. Iar femeia e bucuroasă să aibă asemenea copii! Copii cu copii. Își pun dragostea și speranța în familiile tinere, venite în sat. Ne ascultă și ne așteaptă…

- Auzi, doamnă, vezi că numa' dumitale ți-am arătat cu ce haine să mă îmbraci, când oi fi pe laiță!

N-am arătat la nime'! Nu ești departe! Cân' îi auzî că am murit, să vii și să mă îmbraci. Mi-s hainele aicea, în dulap!

- Ce o să faci? O să te duci?

- Bineînțeles! O să mă duc, oriunde aș fi! I-am promis și nu aș putea să mi-o iert că nu am făcut ceea ce am promis!

- Cred că ai face mult mai mult dacă ți–ar cere!

- Știi ce? Consider că orice am face pentru cel de lângă noi, e prea puțin! Mai zilele trecute m-ai văzut abătută și ți-am spus că niciodată nu o să mai judec pe nimeni!

- Nu te-am întrebat atunci! Te-am văzut necajită…

- În vecini de noi stătea o femeie bolnavă. Nu era singură. Nu. Avea copii mari, plecați prin lumea largă. Fata căreia îi lăsase casa era plecată şi ea, la muncă, departe și n-a venit acasă aproape un an, deși știa că boala mamei e grea și bătrânețele-i erau amare. Eram supărată pe ea și o judecam. Cum se poate, oare? E mama ei! Chiar nu-i păsa? E destul numai să vorbească cu ea la telefon? E destul numai atât? Bani nu știam dacă-i trimite, că și femeia avea pensie bună.

Bătrâna se ferea să vorbească despre asta și evita subiectul, când o întrebam. Nu înțelegeam…

După un timp, cu toate eforturile de a o salva, femeia a murit. A trecut înmormantarea…Toate…

La câtva timp, femeia se întoarce acasă din străinătate. O văd îmbrăcată în negru. M-am gândit că e în doliu, după mama ei. E atât de tristă!

- Bună ziua, doamnă! Am mai vorbit noi la telefon, dar am ținut neaparat  să vin și să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mama! Eu nu am putut veni. Nici măcar la înmormântare…

Începe să plângă în hohote. Și plânge. Plânge fără să se poată opri. O cuprind cu brațele.

- Câteodată așa-i. Nu putem…

- Cum să vin, doamnă? Cum să-mi las fetița bolnavă de cancer, în spital, în țară străină? N-am putut să-i spun mamei. N-am spus nimănui. Dumneavoastră, acum… M-am întors singură și neîmpăcată. Lângă mama nu am putut sta și pe fetiță nu am putut-o salva. Mama a murit neîmpăcată. Neîmpăcată sunt și eu. Pentru mine, lumea-i gata! La ce mi-i bună, doamnă?

- În fața bolii și a morții nu putem sta! Nimeni în lumea asta! Singurul care ne poate ajuta și judeca este numai D-zeu Sfântul! În el ne punem toată speranța!

- Spune-mi, îl mai putem judeca pe cel de lângă noi? Eu n-am să o mai fac, niciodată!

„Nu e OM fără greșeală

Cum nu-i frunză fără pom!

Dacă e vreun OM asemeni,

OMU acela - nu e OM!”

FOTO: Maieru Ca Altădată