Dar de ce vine tristă? Nu sare într-un picior și nu cântă, ca de obicei. De ce mămica ei nu o întâmpină în poartă, ca de fiecare dată? Ce s-a întâmplat?

Știe că în fiecare zi câinele de cocoș, împintenatul vecinului lor, o așteaptă la colțul gardului. Și nu numai că o așteaptă, că o și aleargă, fâlfâind aripile, dorind să-i sară în cap. Iar cu ciocul… Doamne!!! De atâtea ori a scăpat-o mămica ei! Dar, nu numai mămica. Și badea Maftei, vecinul de 80 de ani, care ridica cârja sus și era de ajuns. Cocoșul o lua la fugă. Simțise el pe spinare cărja bunicului. Ba, odată, îl schiopase, moșul…

Azi, nimeni nu o așteaptă pe Ancuța în poartă. Moșul era bolnav iar mămica ei… departe. Cu câteva zile în urmă, s-au trezit cu toții, bucuroși, să pornescă la școală. Era festivitatea de încheiere a anului școlar, serbarea școlii și premierea Ancuței. Terminase clasa a doua.

Știau cu toții că fetița va primi coroniță și premiu. Premiul întâi. Mama le pregătea hăinuțele. Ei și…surioarei, celei mici. Fetița trebuia să-și aducă coronița de flori pe cap și pachetul de cărți primite drept premiu. Iar surioara să se bucure…

Terminase al doilea ei an de școală, cu laude. Multe laude... S- a acomodat cu noile materii, i-a plăcut, a învătat cu sârg… iar laudele curgeau. Ea era fericită de fericirea tuturor. Iar azi… o zi de neuitat. Numai că mămica ei, în loc să vină la școală, a trebuit să mergă după… bebe.

Un frățior mult așteptat, sau o fetiță… așteptat de toți, mai ales de Ancuța.

Dar barza s-a grăbit. Mai putea să rămână o …zi. Ancuța înțelege. E fericită pentru tot și nu zice nimic.

- Premiul întâi, pentru rezultate deosebite obținute la învățătură și purtare în clasa a doua, cu coroniță, se acordă elevei Ancuța Ieremia. Felicitări fetiței și familiei!

Din sală, fetița vine singură înspre scenă. Neînsoțită. Cu toții bănuiesc motivul. Fetița își ia pachetul de cărți dăruite de d-na învățătoare și pornește direct spre ieșirea din sală. Nimeni nu înțelegea de ce era așa grăbită.

S-a pierdut repede prin mulțime, fără ca d-na să observe decât …absența ei.

- Unde-i Ancuța? Când a plecat?

Fetița era deja departe. Ajunsese la poarta dispensarului, acea clădire în care barza îi aducea pe micuți, în saloanele cu geamurile vopsite maro, de unde se auzea tot mereu plânset de copil înfășat. Îi auzeai din drum.

Câtă bucurie avea fetița în suflet! Câtă nerăbdare, să ajungă la patul mamei! O va vedea pe mămica și pe frătiorul sau… surioara! Iar ea îi va pune mamei, în brațe, nu florile din buchet, ci coronița și pachetul greu de cărți, pentru care a muncit cu drag, împreună cu mămica.

Era destul doar ca mama să-i stea aproape. Să o stie acolo, cosând sau… citind. Să nu-i spună nimic! Știa singură. Doar să o laude, la sfârșit, pentru cât de corect și frumos a scris. Sau cât de bine recită poezia. Sau cât de fluent citește…!

Dar, nu putea altfel! Ea și mămica erau una și… Ancuța simțea asta!

Fetița a ajuns la ușa salonului, după ce a străbătut coridorul lung. Bate la ușă. Cineva îi răspunde. Deschide. Intră. Caută cu privirea, roată. Iar caută. Dar… mămica… unde-i mămica? Patul îi e gol. Poate a ieșit. Unde? Unde-i bebe?

Se întoarce. Îi vine să plângă. Vrea să plece. Nu. Stai, e cineva!

- Tu, fetiță, pe cine cauți? o întreabă doamna asistentă care lua o perfuzie din suport.

- Pe mămica… Unde-i?

Privirea ei răscolea încăperea și… patul răvășit.

- Mămica ta a plecat. A plecat cu Salvarea, la oraș. I-a fost rău și a trebuit să o ducă la spital. O să fie bine! Te duci acasă?

- Da! răspunde Ancuța, fără să-și poată opri lacrimile, care cădeau rostogolindu-se, peste obrajii pistruiați. Eu am venit să-i arăt…

N-a putut să mai continue fraza, pentru că nici pe asistentă nu o mai putea vedea de atâtea lacrimi.

- Bine, du-te acasă! Dar, uite, ia-i și hainele mamei. Du-i-le acasă!

Plângând și suspinând, fetița ia în brațe hainele rămase în dispensar, după plecarea de urgență a mamei cu salvarea. Cui îi mai trebuia haine? Cine s-a mai gândit la asta? Fetița le ia și le strânge la piept. Brațele ei erau încă mici, ca să cuprindă cu ele și pachetul de cărti, legate cu șnur colorat.

Iese pe ușă, salutând, cu vocea stinsă, privind înapoi la patul gol, din care lipsea și mama și frățiorul. Pornește spre casă, plângând și suspinând, încât toți cei ce o vedeau întorceau capul.

- Oare, ce-o fi pățit, Ancuța? O întâlneau mereu la serviciul tatalui ei.

Dar acum e și el plecat cu Salvarea. A alergat peste tot, după benzină. Acum își ținea copilul în brațe.

Număra fiecare kilometru parcurs și se ruga în gând: "Îndură-te, Doamne, de noi!".

Din când în când, Ancuța se oprea, ridica pachetul și câte o haină ce-i atârna, până peste genunchii deloc înalți.

Ajunge acasă. Deschide ușa de la intrare. Bunica, rămasă acasă cu surioara mai mica, îi iese înainte, cu brațele desfăcute.

- Doamne, Ancuța, așa te-au trimis? Cum au putut? Ai aflat de mămica ta? Ţi-au spus?

Era destul să le privești chipul spălat de lacrimi, ca să înțelegi răspunsul. Fetița aflase. Aflase că totul a fost bine, până când s-a declanșat… nenorocirea.

Trebuia luată o decizie, cât se poate de repede. Da, foarte repede. Pacienta trebuia transportată la spitalul din oraș, că aici, la Casa de nașteri, rămâneau doar cazurile fără complicații. Iar nașteri, atunci erau patru-cinci, săptămânal.

Femeia avea nevoie de sânge și de analize urgente. Aici nu se puteau face. Dar… era un mare DAR…! Cum să pornească din sat, cu ce să parcurgă zecile de kilometri de la capăt de județ? Salvarea zăcea în curtea șoferului de o săptămână. De unde benzină? Cota era puțină și n-aveai de unde să cumperi. Cine avea, o ținea cu șapte ațe, pentru caz de mare necaz.

Nimănui nu i-a trecut prin minte că binele se putea transforma în rău, atât de repede și pe nepregătite!

Doamne, ce să facă doctorul? Și-a pus mâinile în cap, neputincios.

- Vai, Doamne, ai milă de ea şi de copiii ei! Dacă nu ajungem urgent, o pierdem! Nu o mai putem salva! Drumul e neasfaltat, viteză nu putem avea, zdruncinăturile îi grăbesc sfârșitul… Dar, cum să plecăm? Mașina e bună, dar benzină nu-i!

Nu apucă doctorul să-și ia mâinile din vârful bonetei, că omul care venise să-şi vadă copilașul născut în dimineața aceea, în salonul vecin, aude sfârșitul frazei doctorului. Era pe punctul de a închide ușa holului. Se întoarce.

- Domnule doctor, aveți nevoie de benzină? Am eu ceva, într-un fund de canistră, o țin pentru zile negre. O iau și pe a lui fratele meu. V-o dau, repede. O aduc…

Acesta a fost îngerul păzitor al Ancuței și al frățiorilor ei. O clipă, un minut și ușa s-ar fi închis, în urma salvatorului.

Dar Dumnezeu n-a vrut așa… Nu… A avut milă… Nu a lăsat… Drumul a fost parcurs cu greu. Gropile erau evitate, cât se putea. Panica și metodele de intervenție se epuizau…

- Ţineți-o de vorbă! Să nu adoarmă! Faceți ceva! Nimeni nu mai lua în seamă plânsul copilașului flămând, care nu fusese pus deloc la sân. De el uitaseră toti.

Șoferul ținea volanul iar în spate, doctorul și asistenții făceau tot ce le stătea în putință să salveze VIAȚA. Fără aparate sofisticate, fără prea multe la îndemână, pentru acele vremuri. Puneau suflet și speranță. Speranța că vor reuși să ajungă la timp, împăcați în soartă că au făcut tot ceea ce a trebuit.

Femeia nu mai auzea… iar de văzut, vedea ca prin ceață.

- Grupa sanguină, vă rog! Ce grupă aveți? Cine să răspundă? Oare, nu era scrisă în buletin sau nu o vedea doctorul? Pentru acele timpuri, nu era nimic anormal ca în buletin să lipsescă grupa sanguină.

- Doamne, Dumnezeule, ai milă de ea și de copiii ei! Îi dau sânge de care am. La NOROC! Uite, nici venele nu i le găsesc, iar de curs, de unde? S-a dus, totul… Doamne, ai milă!

Și, Dumnezeu a avut. De Ancuța și de frățiorii ei.

Cu mare greu, după câteva zile, femeia dă semne că începe să-și revină… Cu mare greu… Chipul alb, palid, ochii în fundul capului. Cunoscându-i povestea, începeai să crezi că a coborât de undeva... 

A trecut mult până să se poată ridica din pat. Era slăbită.

Bebelușul era fămând. Mereu flămând. Primea din ceea ce le rămânea altora, din mila cui se îndura să-i dea. Dar era sănătos!

Doamne, îndură-te de femeie și de copiii ei!

În acest timp, Ancuța o îngrijea pe surioara ei și o ajuta pe bunica.

- Știu eu că voi nu-mi spuneți drept! Știu eu că mămica… Dar, o aștept…

Vecina, doamna din grădina de alături, auzind cuvintele fetiței, se întorcea cu spatele, ascunzându-și lacrimile care-i curgeau șiroaie pe obrajii deloc tineri.

Numai sora Ancuței, la cei patru anișori, rostea o poezie pe care o auzise, nimeni nu știa de unde…

"Ale mica pică pată, ci n-o dă să cie dată, nicidată!"

Din spatele ei, tatăl aude cântecul fetiței, o mângâie pe căpșor și îi răspunde:

- Şi tati "are un pic de fată și n-o dă, să fie dată, niciodată!

Ancuța privea în gol, sperând în fiecare zi, în vești mai bune. În fiecare zi.

Și ea o aștepta, atât!

O aștepta pe mama.

Știe că se va întoarce și împreună cu tata o va apăra de orice. Pe ea și pe frățiorii ei… Iar cocoșul împintenat al vecinului nu va îndrăzni nici să se uite înspre ea...

Foto: Robert Kovacs