Inițial, materialul trebuia să fie un editorial. Pentru chestiunile politice, juridice și restul avem alți oameni. Îmi rămâne doar să povestesc ce am văzut în cei aproximativ 70 de kilometri parcurși în ultimele cinci seri în Bistrița și Cluj-Napoca. Poate și puțin București, prin ochii altora.

Timizi bistrițenii la început. Dar, cu pași mici (și mulți) sunt acum o gloată mare și greu de ignorat seara pe străzile din municipiu. Chiar imposibil de trecut cu vederea, fiind neașteptat de gălăgioși. De la scandări simple, mai multe vuvuzele decât cuvinte, acum sunt organizați.

Ieri seară au cântat și au mărșăluit pe ritm, ca niște protestatari cu experiență - după zile întregi de ieșiri în stradă. Mă uimește deschiderea lor. De fiecare dată când se apropie cineva să îi fotografieze întorc pancartele pe ambele părți, nu cumva să scape ceva. Semn că vor ca și mesajele lor să fie văzute și auzite. 

Un bătrânel înfocat dă tonul protestatarilor, își scoate șapca de pe cap și o flutură agitat prin aer. Cei din mulțime își verifică constant telefoanele și dacă apare vreo veste nouă o spun și în stânga și în dreapta. Dacă e de bine pentru stradă, se aud urale. Dacă nu, „Ho-ții”. 

Discuție între un copil și mama lui în zona Gării.

„Mami, ce înseamnă grațiere?”

„Înseamnă că, dacă faci o prostie, mami te iartă, nu spune nimic.”

„Păi, mami, atunci de ce strigăm NU GRAȚIERE?”

Clujenii duc protestele la un alt nivel. Se sfătuiesc între ei, ce să strige, când să pornească, când să facă popas. Se ceartă unii pe alții prietenește. În a cincea zi, un bătrânel de 88 de ani ia microfonul și povestește cum a rezistat el atât de mult timp în țara asta. După el, un olandez vrea și el să spună ceva: „Nu am dreptul să spun prea multe, dar trebuie să continuați. Solidaritate!” - pe scurt, mesajul lui.

 Aproape de destinația finală, Piața Unirii, un tânăr devine din ce în ce mai tăcut, chiar dacă a strigat neîncetat toată seara: „Îi vai de capu' nostru. Ce fac ăștia cu noi…”. O fetiță nevăzătoare stă în brațele mamei ore întregi, fără să schițeze vreun gest. Mama ei îi citește din când în când mesaje de pe pancarte. 

Un bătrân trage nervos dintr-o țigară și mișcă dezaprobator din cap. E singur într-o stație de autobuz. Un ungur urlă în microfon „România, trezește-te!”.

La București sunt și oameni care au ieșit pentru a susține guvernul. Își spun părerile, dorințele și nevoile. Un grup mai mic decât ce am văzut în toate celelalte seri, dar foarte vocal. Spre seară, strada prinde alte culori. Lasere, imnul României, 250.000 de oameni, 250.000 de luminițe albe. Din fața televizorului emoția nu are aceeași intensitate, putem doar bănui cum se simte protestul acolo. Sau ne putem ruga prietenii să ne povestească - poate vom găsi și în cărțile de istorie.

E deja 6 februarie, cât vor continua ieșirile în stradă - nu știm. Dar imaginile din aceste zile ne vor urmări cu siguranță toată viața, indiferent de opțiunile politice, indiferent de antipatiile sau simpatiile fiecăruia.

Photo credit: Dan Mihai Balanescu