Ştiţi şi voi, părinţii ăia care cred că odrasla lor trebuie să ştie adunare şi scădere sau să scrie şi să citească dinainte de a intra măcar în clasele primare.

Articolul a avut un succes imens şi pentru că mi s-a părut că e un articol logic şi simplu de înţeles pentru oricine, l-am postat şi eu. Am primit câteva păreri pe Facebook, păreri ale oamenilor care rezonau cu textul respectiv, dar nu mi-a fost destul, aşa că am provocat-o pe doamna profesoară Herţa Elena Gabriela, profesoară la Şcoala Generală Romuli, la un răspuns, ştiind că dumneaei îmi poate da un răspuns atât din punctul de vedere al unui dascăl, cât şi din ipostază de mamă. Eram curios să aflu o părere din ambele puncte de vedere.

Mă aşteptam să primesc un răspuns bun, bineînţeles, dar nu prea m-am aşteptat să primesc un răspuns excelent.
Mi s-a părut că doamna profesoară mi-a răspuns puţin agresiv, probabil cunoscându-mă ca fiind un critic aprig al societăţii româneşti, dar nu a contat asta, pentru că ce am citit m-a lăsat pur şi simplu fără cuvinte:

„Da, Vlade. O să-mi spun părerea. De om, de mamă, de profesor. Eu ştiu şi cred şi susţin că, orice ar fi, „copilăria este a copiilor!”. E drept că educaţia tot în copilărie se face. Numai că, noi, unii, o confundăm cu instrucţia şi facem exces de zel. Vrem să ne hrănim orgoliile cu munca şi rezultatele copiilor noştri (ca părinţi) şi vrem să dovedim că suntem buni, ca profesori... În goana asta după recunoaştere şi apreciere, pierdem contactul cu realitatea şi robotizăm, nu educăm. Din experienţă pot să spun şi pot să demonstrez că în ziua de azi copiii sunt capabili să înţeleagă şi lucruri complicate, încă de la vârste fragede, raţionează corect şi se exprimă creativ şi elevat, dar trebuie să le stârnim curiozitatea şi să nu-i pedepsim pentru ceea ce nu pot, nu le place sau nu înţeleg. Să educăm, nu să sancţionăm. La ce-mi folosesc olimpicii dacă ei vor crea mijloace de distrugere a lumii noastre? Pentru ce să vreau premii şi diplome dacă în situaţii limita copiii educaţi de mine vor fi neputincioşi şi învinşi de teamă? De ce să vreau 10 şi „excelent” în şcoală dacă în viaţă aceşti sârguincioşi vor claca (psihologii susţin şi realitatea adevereşte), iar cei favorizaţi vor apuca-o pe căi greşite?

Eu sunt un profesor care nu vrea premianţi care să se sinucidă. Vreau elevi de nivel mediu, capabili să zâmbească, să se autoironizeze şi să demonstreze un minim acceptat de cultură generală validată valoric. Dacă descopăr un geniu, îl protejez şi din perspectiva efortului intelectual, dar mai ales din perspectiva emoţionalului. O fac pentru că ştiu că intelectul uneori nu are limite, dar necesită un trend ascendent, echilibrat. Sincopele nu-i sunt favorabile vieţii şi forţând pierdem materia cenuşie mult prea curând. Emoţional, geniile sunt defavorizate pentru că nu se raliază normalităţii... Ce mai? Eu sunt altfel, nu neapărat foarte bună, dar mă străduiesc. Îmi place ceea ce fac, îmi plac copiii, iubesc oamenii şi sunt optimistă (dar n-am trăit în puf). Mulţumit? Aştept critica!"

Ei, dragi cititori, de asemenea oameni e nevoie în sistemul educaţional românesc. Doar când o să existe mai mulţi profesori ca doamna Gabriela, profesori care să îşi facă treaba cu plăcere şi profesionalism, doar atunci o să putem vorbi de un sistem educaţional eficient în România.

Citeşte aici articolul "Nu ai un copil genial".

foto: comunitatea.unde.nici.apocalipsa.nu.vine