Adică, pentru un tânăr care vroia un viitor profesional mai acătări, acces la cultură și la distracție, vroia ca viitorii copii să beneficieze de mijloacele educaționale din marile orașe, erai un  târg cam apatic și amorțit. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, parcă ai început să-ți mai revii, acesta fiind și motivul pentru care m-am întors.

Acum, posesoare de prunci, mi-am zis că ești un loc propice pentru a se dezvolta frumos. Dar, revenind la sentimente, tocmai pentru că te iubesc așa de mult, o să-mi dau și eu de acum înainte cu presupusul despre lucrurile care nu funcționează la tine, că poate le îndreptăm împreună. Fac o precizare: aceasta e tot ideea Claudiei, care îmi tot arogă calități, pe principiul „trezesc la oameni sentimente, pe care nici ei nu știu că le au” (replică din mult vizionatul film, „Cars”). Recunosc, la început acest material s-a vrut unul cu caracter sportiv. Dar, în urma acestei solicitări, am decis să fac o struțo-cămilă, în stilu-mi caracteristic.

Proaspăt reîntoarsă în patria mamă, în cadrul unei întâlniri amicale, am fost acaparată, la un moment dat și pentru scurt timp, de „spiciul” domnului Linca (da, acel domn Linca). Vorbea despre  sportul bistrițean, care se află în cădere liberă, fiind complet neglijat de autorități și nepromovat; despre copiii care nu mai sunt stimulați să aibă o activitate sportivă, despre antrenori care se încăpățânează să facă performanță, în săli înghețate, fără echipamente adecvate, sau care pur și simplu încearcă să le ofere copiilor noștri câteva ore de recreere pe săptămână.

Atunci l-am privit cu neîncredere, știindu-l vehement și pasionat de ceea ce face și mi-am zis că n-o fi dracul chiar așa de negru. Din păcate, mi s-a confirmat la scurt timp: ba e negru rău. Și o trăiesc pe propria-mi piele, oarecum.  Marea pasiune a unuia dintre fii este aikido. Când am început să mergem (venisem cu ideea de la grădiniță, unde se înscrisese de capul lui), nu l-am băgat prea mult în seamă. Pe principiul, pasiune trecătoare.

L-a prins însă, și atunci am început să mă uit mai atentă. Și am înțeles de ce. Nu știu prea multe despre artele marțiale, dar mi se pare unul dintre cele mai frumoase sporturi. Este elegant, nu promovează violența, copilul își dezvoltă capacitatea de concentrare, disciplina și, mai ales, trezește un spirit de competiție cu el însuși (în aikido nu există concursuri organizate). Dar ce mă încântă cel mai mult este faptul că, împreună cu copiii, se pot antrena și părinții, neexistând o limită de vârstă (în sus) pentru a începe.

Și în vremuri în care ne vedem copiii la trezire și la culcare, aikido este un bun prilej de a petrece puțin timp împreună cu odraslele noastre, măcar o dată pe săptămână. Recunosc, încă nu m-am conformat în acest sens, dar am promis că o s-o fac în perioada urmatoare (acum mă cam încurcă masa corporală). Problema e că, la fel ca și alte sporturi mai mult sau mai puțin de nișă, și la aikido condițiile de antrenament oferite de tine, oraș iubit, sunt destul de vitrege. Bogdan Todică, băiatul sufletist care a adus acest sport la Bistrița, a reușit abia după 10 ani să închege un club cât de cât.  Pentru un abonament modic, administrează o sală pe care, cu forțe proprii, a făcut-o să arate cât de cât omenește.

De când a dat frigul, pe lângă faptul că ne antrenează copiii, mai crapă și lemne pentru a încălzi hardughia. Unde e într-adevăr cald. Și nu numai de la sobă, cât de la atmosfera pe care acest om o creează. Fii-miu este destul de ciufut și sensibil. Nu-i trebuie mult să renunțe. De 8 luni de zile merge zilnic (cu mici excepții) fără să se plângă, fără să protesteze. Este mai calm, mai disciplinat, mai implicat. Nu o dată l-am gasit în poziție de meditație.

Când l-am întrebat ce face, mi-a spus că-și curăță mintea. Dar ceea ce m-a determinat să scriu acest articol a fost imaginea care m-a marcat în week-end-ul trecut. În cadrul unui curs special susținut de sensei Ioan Mirică (a cărui discipol este Bogdan), adulți și copii s-au antrenat la unison, timp de două zile. Concentrare și armonie sunt cuvintele care pot să definească acest antrenament. Păcat că pozele nu sunt suficient de relevante pentru a transmite încărcătura emoțională cu care eu am plecat de acolo.

După două zile de antrenament – epuizant, aș spune - copilul meu și-a exprimat o singură dorință: „Mami, vreau să merg și mâine!” Iubit oraș, te-aș iubi și mai mult dacă, în preocupările tale zilnice, te-ai opri o clipă și ai acorda atenție și acestor oameni, care formează caractere ce îți dau până la urmă și ție valoare.

Cu drag, Lina

P.S. - Dragi concetăţeni, dacă credeţi că aş putea să bat apa în piuă şi pe alte teme legate de oraşul nostru iubit, aştept sugestii pe adresa: lina@bistriteanul.ro