„Dacă aveam posibilitate, porneam și mai devreme, dar am auzit târziu despre grupul de la Cluj... Erau deja porniți pe traseu, eu a trebuit să aștept să vină pensia, mi-am luat rapid un bilet de microbus până la Târgu-Mureș, acolo ne-am intersectat și am pornit spre București alături de ei... Știu, unii consideră că e un gest nebunesc, dar era nevoie de mine acolo! Țara asta mai are nevoie și de asemenea exemple nebunești. Poporul ăsta trebuie să înțeleagă că nu mai trebuie să stăm cu capul plecat, nu mai avem voie să ne lăsăm manipulați și cumpărați cu doi mici sau o plasă de făină și ulei!”, ne-a povestit Francisc Antal.

Este singurul bistrițean care a mers pe jos sute de kilometri, din Târgu Mureș până la București, într-un „Marș al Speranței”, cum l-au numit inițiatorii din Cluj și care ne-a oferit, în aceste zile, o tulburătoare lecție de simț civic, bună cuviință, modestie și curaj, fiind unul dintre zecile de mii de suflete care au ieșit în stradă convinse că încă se mai poate schimba ceva.

L-am ascultat aproape 30 de minute vorbind calm și limpede despre ce nu îi convine, despre drumul foarte greu până la București, despre atmosfera extraordinară din Piața Universității și despre motivele care l-au îndemnat să facă acest gest.

„Cel mai greu a fost înainte de Brașov, pe lângă pădurea Bogata, erau -14 grade și sufla un vânt foarte puternic, și mașinile făceau curent, trecând în viteză pe lângă noi... A fost greu și în București, sâmbătă seara, să stăm în ploaie, deja uzi până la piele de pe drum... Dar am rezistat toți... Am ajuns în fața Guvernului, în jur de ora 16, colegii mei de drum s-au dus să se schimbe, eu am plecat la Universitate, am stat în pasaj, și tot acolo m-am întâlnit cu alți trei bistrițeni, veniți la protest cu autocarul...”, a mai povestit Francisc Antal, adăugând că a simțit în permanență sprijinul moral și sufletesc din partea a doi prieteni care l-au încurajat permanent – Florin Chereji și Vasile Man.

Când a auzit soția lui că vrea să meargă la București, a început să-l certe, încercând să-l „amenințe” că va chema poliția. „Atâta-ți trebe! Mă duc și gata!”. Băiatul meu a sărit să mă încurajeze: „Lasă-l, mamă, să meargă, măcar el dacă noi nu putem!” Și am plecat... Să învețe toți tinerii să-și țină capul sus, să fie pe picioarele lor și să înțeleagă că sunt datori copiilor care vin. Măcar atâta să le las copiilor mei: un strop de mândrie că am făcut ceva pentru țara asta, că-n rest, toți așteptăm și credem că ni se cuvine, fără să ne gândim că pentru a primi ceva, trebuie să și oferim...”, ne-a mărturisit, în final, cu ochii în lacrimi, Francisc Antal...