Călin Mureșan. Un nume simplu, dar un destin atât de complicat și pe alocuri - tragic. Singura constantă în viața lui a fost dansul, iar absența mamei l-a făcut să sufere enorm. De la casa de copii, la familii care l-au luat în plasament, iar apoi la UNATC în București - povestea lui Călin nu e tristă, e ARTĂ:
Călin Mureșan a simțit pe pielea lui ce înseamnă abandonul. La doar trei anișori, părinții lui l-au lăsat într-un centru de plasament din orașul Năsăud, iar de acolo a ajuns la o familie de vârstnici din Rebrișoara. Primii ani din viață i-a petrecut la sat, acolo unde răutățile nu îl ajungeau, însă un gol tot simțea în suflet: „Am fost crescut într-un regim de protecție statală familiară -Protecția Copilului- și dat într-o familie de plasament, o familie modestă de la țară, din comuna Rebrișoara. O mare parte din copilăria mea am petrecut-o la țară, mergând la vaci, alergând prin căpițele de fân și pe dealuri”.
Când avea patru ani, Călin avea să o cunoască pe femeia care i-a dat viață, însă nu a înțeles prea multe din acea întâlnire. A înțeles, însă, că a fost mințit, căci mama sa i-a promis că pleacă o vreme în Italia, însă vine repede: „Mama m-a vizitat. Mi-a spus că va pleca în Italia, dar se va întoarce repede și mă va lua acasa... Dar asta nu s-a mai întâmplat și așa a început totul”.
„Toți râdeau deoarece eu aveam o mamă bătrână”
Batjocura copiilor, minciunile cu care a învățat să trăiască din nevoie și nopțile în care adormea plângând erau ceva normal în viața lui. Un copilaș nevinovat, un chip angelic care parcă cerșea iubirea și puțină înțelegere - dar nimeni nu s-a lăsat impresionat. Copiii de la școală râdeau de suferința lui, iar Mica și Ticu - așa cum le spunea părinților adoptivi - erau prea bătrâni ca să înțeleagă neliniștile lui Călin. „La șapte ani, când am mers în clasa I, țin minte perfect reacția copiilor când m-au văzut: toți râdeau deoarece eu aveam o mamă bătrână. Și le spuneam mereu că mama mea este plecată și ea este tânără, ca mamele lor, dar nu mă credeau…”.
Călin povestește că situația sa la școală nu a fost niciodată una prea bună, chiar dimpotrivă. Acesta spune că profesorii l-au tratat mereu diferit și nu s-a simțit niciodată integrat în colectivul din care făcea parte. Viața lui s-a schimbat puțin spre bine și părea că ia o turnură diferită când a fost mutat la o altă familie, familia Catarig din orașul Năsăud. „Mami”, cum îi spunea Călin mamei adoptive, a avut grijă ca acesta să urmeze o școală de prestigiu, Colegiul Național «George Coșbuc» Năsăud și să se implice în activități extra-curriculare. „Aici deja știam cum stau lucrurile, știam că am o mamă adevărată plecată în Italia și că tatăl meu adevărat este mort, iar frații mei sunt cu mama în Italia”.
„Când dansam, mă simțeam acasă”
Destinul nu s-a putut împotrivi prea mult, iar razele soarelui au dorit să intre cu orice preț pe geamul lui Călin. Prima rază de soare are chiar și un nume: Laura Morar - prima profesoară de dans modern a lui Călin. Prin zâmbetul și optimisul ei a reușit să insufle o pasiune în sufletul copilului oropsit, în mintea unui copil care nu a cunoscut altceva în afară de minciună și batjocură. „În clasa a VI-a, mami m-a sfătuit să fac ceva extra-școlar. Într-o zi, am mers cu o colegă la Clubul Elevilor (n.a. din Năsăud) să îmi caut o activitate. Am trecut pe la karting, desen, chimie, informatică și m-am oprit în fața unei uși pe care scria -Dans Modern-. Aici am dat de o persoană zâmbăreață și care m-a primit cu brațele deschise. Laura Morar a fost prima mea profesoară de dans modern. Nu dansam ca să fiu văzut, dansam deorece atunci când dansam mă simțeam acasă, mă simțeam într-o lume din care eu fac parte și sunt iubit și înțeles”.
Nu și-a văzut mama timp de nouă ani. La scurt timp după revedere, a aflat că e bolnavă de cancer
Problemele nu s-au oprit pentru Călin. Revederea cu mama sa a fost un moment greu, adolescentul care a devenit a suportat greu ideea abandonului. Călin descrie cu răsuflarea tăiată momentul în care și-a văzut mama după nouă ani de zile, pe când era un biet puști de clasa a opta: „Timpul parcă s-a oprit în loc. Îmi bătea inima și parcă sufletul meu vorbea cu ea. După câteva secunde de contact vizual ea s-a apropiat de mine și m-a prins de mână. Mi-a zis: «eu sunt mama ta!». Am început să alerg înapoi la școală. Când am privit-o în ochi am văzut acea tristețe și acel regret față de mine, vinovăția pe care o duce cu privire la ce a facut în legătură cu mine. Mă opresc aici”.
Călin s-a înscris la liceu la același colegiu din Năsăud, iar pasiunea lui pentru dans a devenit din ce în ce mai evidentă. A participat la concursul „România dansează”, însă a fost respins. În ciuda piedicilor pe care viața s-a încăpățânat să i le pună încontinuu, Călin nu a renunțat și a continuat să practice dansul modern. Depresia a apărut în momentul în care a aflat că mama sa naturală suferă de cancer.
„Curajul de a mă muta în Cluj a venit fără să îmi dau seama. Eu știam ce voiam: voiam să dansez. La început, dansul a fost pentru mine o poartă de salvare. Nu îmi imaginam că o să ajung la o performanță anume cu dansul, deoarece visul meu era să ajung doctor încă din clasa a VII-a când studiasem anatomie”.
Călin s-a înscris la Liceul de Artă și Coregrafie Dramatică din Cluj-Napoca, iar rezultatele nu au întârziat să apară. A obținut locul al treilea la Olimpiada Națională de Dans Contemporan, iar în clasa a XII-a a fost premiat cu locul al doilea la Olimpiada de Coregrafie - secția Dans Contemporan. În prezent, Călin este student în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică București. „Am început acest drum artistic, drum în care mi-am dat seama că sunt artist și dansul îmi e singura vlagă în mine, că fără el, eu sunt nimic. Dansul îmi este tată, mamă, frate și soră. Este acel loc pe care îl numesc eu acasă. Atunci când dansez devin drogat, eu - ființa mea umană, nu mai există. Exist ca spirit și iubire, îmi mânjesc scena cu sufletul meu de fiecare dată când dansez. Noi, oamenii, nu suntem mașini. Suntem iubire, creați din iubire”.
Conform bettercarenetwork.org, în prima jumătate a anului 2011 peste 700 de copii au fost abandonați în spitale. „Cauzele primare ale abandonului copilului s-au constatat a fi sărăcia sau dificultatea financiară, situația de părinte singur, depresia post-natală, lipsa unei educaţii sexuale sănătoase, slaba cunoaştere a planificării familiale, restricţii privind accesul la avort, copilul are vreo formă de handicap, sarcină rezultată ca urmare a violului, abuzului sau forţei exercitate de partener şi o lipsă a serviciilor şi resurselor pentru susţinerea părinţilor care au copii cu handicap”.
Sursă Foto/Video: Facebook Călin Mn
.jpg)
0728-237 215
