La 79 de ani, cu o grămadă de boli și suferințe, Jean Pădureanu își duce crucea mai departe și spune că e mândru de ea. Ne-a primit din nou în apartamentul lui, așa cum a făcut-o și altădată. Acum ne așteptam să dăm peste un bătrânel senil, dominat de Alzheimer, care uită deseori de la mână până la gură. Nu l-am văzut deloc așa, ci foarte echilibrat, realist și coerent. Cel puțin atât cât am stat noi, aproape o oră, Jean Pădureanu a fost același om pe care îl știam de dinainte de a intra la pușcărie.

Cum te simți, nea Jeane? Cum a fost în pușcărie?

Cum să fie? Am trecut și peste asta. Am văzut cu ocazia asta, vorba cântecului, care-i om și care-i câine. Au fost mulți oameni care m-au sprijinit, atât moral cât și material.  Dar, în general, am fost ajutat și am reușit să trec mai ușor. Acum e mai greu, după căzătura asta de acasă. Mă dor picioarele de parcă îmi bagă cineva cuțite în mușchi.

Chiar, povestiți-ne, cum s-a întâmplat?

Am mai căzut o dată, dar nu așa rău ca acum. Și-aia a lăsat urme, dar nu ca asta. La asta m-au apucat amețelile și am picat pe ultimele 3-4 trepte. M-am lovit la cap, noroc că osos n-am nimic. Atâta sânge a curs, era o baltă de sânge sub mine. M-am ridicat și noroc că a apărut Nicoleta (n.r. o nepoată). A fost glicemia mare, de-aia am amețit. Am căzut și în penitenciar, la baie. Acolo m-am lovit la spate. Cu deplasare de coloană, rău de tot. Dar nu m-a durut așa rău ca acuma.

Aveați mulți prieteni înainte. V-au rămas aproape ori s-au împrăștiat și v-au uitat?

Domnule, pe unii de-abia acum i-am cunoscut mai bine. I-am notat pe toți care m-au căutat, că-i uit. Pe unii i-am așteptat, dar nu m-au sunat, n-au venit. (Își scoate carnețelul) M-a sunat familia Constantinescu din București, Țiți Dumitriu, Nedelescu din Craiova, Gagea, Gabi Măierean, Mircea Sandu, Horațiu Horoba, Adrian Florea, Teodor Forea, Dumitru Dragomir, Stoian de la Comelf, Aurel Tănase. M-a sunat Radu Moldovan de la CJ, primarul Crețu, doctorul Buta, Ioan Ovidiu Sabău, Halagian, Hatfaludi, Albuț, Aurelian. Mulți. Oamenii care au fost aproape de mine știu ce om sunt și nu m-au părăsit. Și pe acolo mă iubeau oamenii. Veneau pe la mine să bârfim fotbalul. Mi-am dat seama că n-am fost așa hulit, cum m-ați hulit voi, presa. Cu blaturile și cu toată treaba asta.

Multă lume zice că ați făcut pușcărie degeaba, că n-ați fost vinovat…

Sută la sută am făcut degeaba. Dar de vreme ce legiutiorii au zis că am fost vinovat, nu-i pot eu contrazice. Dimpotrivă, sunt sărac lipit pământului. Aștept mila prietenilor. Toți banii pe care îi am în buzunar sunt 40 de lei. Aștept cu Romică să ne intre pensiile. Banii care mi-au trecut prin mână i-am folosit la activitate. Dar foame n-am răbdat, e adevărat. Pe unde mă duceam mă așteptau cu un grătar, alții îmi aduceau alimente acasă. Rău nu am dus-o, dar nu pe măsura părerii multora din oraș, care ziceau că-s putred de bogat. Nu le doresc decât să fie bogați ca mine și atunci o să ajungă cerșetori.  Concluzia e că n-am fost pus pe furat, am fost pe activitate și vrând nevrând, a mers activitatea.

Cu fotbalul cum e? Vă mai puteți implica?

Am avut o discuție cu Hatfaludi și cu Stanciu. Le-am spus că rămâne în cârca lor toată treaba. Dacă mă întreabă câte ceva și eu voi fi în stare să răspund, o să-i ajut. Dar altfel nu pot, că nu-mi permite sănătatea.

Acum doi-trei ani l-ați recomandat pe Hatfaludi în locul dumneavoastră, iar apoi ați regretat. Pe cine vedeți acum în fruntea fotbalului bistrițean?

Nu am regretat, nu regret nici acum. Nu vreau să spun nume, nu vreau să-mi fac dușmani. Dacă orașul i-ar da credit, ar putea face și Hatfaludi treabă bună. A fost aproape de mine și a învățat ceva. Știu eu cine a distrus fotbalul, dar nu spun, că nu vreau să-mi fac dușmani.

Ce dușmani să vă mai faceți acum, ce să vă mai facă ei? Că bătut în București ați fost, în pușcărie ați fost, echipă nu mai aveți…de ce nu vreți să spuneți tot ce știți?

Nu vreau, Doamne ferește de mai rău. Vine unu și-mi dă un brânci. Cu cadru cu tot, mă duc. Să-și ducă crucea fiecare. Eu mi-am dus-o și uneori mă mândresc cu crucea mea. Am făcut și eu ce-am putut.

Dar credeți că vom mai vedea vreodată un meci de Liga 1 la Bistrița cu stadionul plin?

E posibil oricând dacă sunt oameni cu tragere de inimă și cu dare de mână. Timpul le rezolvă pe toate. Acum nu pot să fiu alături de ei. Mă dor toate. Lucrurile s-au schimbat și prin federație, dar problema, de la Bistrița pleacă. Nu e un colectiv de 7-8 oameni, care să se implice, alături de Primărie și Consiliul Județean. Va trebui ca toți factorii să pună umărul, că au bătut în retragere și a rămas echipa fără susținere materială. A rămas Stoian, care s-a purtat foarte bine cu mine și cu clubul și cam atât. Mi-ar plăcea să-i văd chiar și cum se ceartă la colț de stradă, dar sunt tot mai puțini cei care vorbesc despre Gloria.

Am văzut că v-ați apropiat mai mult de religie în ultima vreme. Cum e cu pocăința?

Eu am crezut întotdeauna în Dumnezeu și m-am purtat întotdeauna ca un om cu frică de Dumnezeu. N-a venit unul la mine vreodată și eu să-i întorc spatele. Le mai întorc la copiii ăștia, că vin toată ziua pe capul meu. Dar oamenii necăjiți i-am ajutat. Sunt creștin ortodox, dar m-a invitat Gagea la acea adunare a penticostalilor și m-am dus. Tot Dumnezeu e și acolo și m-am dus cu dragă inimă. Am auzit vorbindu-se că m-am pocăit. Eu pocăit am fost dintotdeauna. În sensul că n-am făcut rău la nimeni, iar dacă am putut să fac bine am făcut. De-aia m-am dus. Și dacă voi mai fi invitat și e ceva special, o să mă mai duc. Aceeași credință o au și ei în Dumnezeu, aceeași o am și eu. Și dacă suntem de aceeași credință e normal să mă duc.

Care e cel mai mare regret pe care îl aveți acum?

Am un regret mare. Am venit la Bistrița când aici fotbalul era de nimic. L-am îndreptat cum am putut și uite că acum e tot nimic. Mi-aș vinde și sufletul pentru el, dacă aș putea să-l salvez și să las echipa asta bistrițenilor.

Citeşte mai multe ştiri din sport pe sportulbistriţean.ro