Un oficial al Gloriei m-a întrebat cine-i Adrian Crişan, după ce tocmai îi spusesem că weekendul trecut a fost unul excelent pentru sportul bistriţean. Mă refeream la victoria Gloriei cu Dinamo, şi mai ales la medalia câştigată de tenismanul bistriţean la Campioatele Europene.
"N-am auzit de el, e ăla care a fugit în străinătate pe vremea lui Ceauşescu?", m-a întrebat acest personaj, care se vrea om de sport şi care, culmea, chiar are un cuvînt de spus în destinul echipei bistriţene. Îl confunda pe Crişan cu Creangă, cel ce într-adevăr se refugiase în Grecia acum 20 şi ceva de ani. Îi rămăsese lui în minte povestea aia şi tot ce se petrecuse ulterior în acest sport fusese balast pentru unul ca el, care vede doar fotbal şi atât.
În prima fază m-a durut sufletul pentru marea nedreptate faţă de un profesionist total aşa cum e Crişan. O valoare pentru care n-am destule cuvinte la mine, un sportiv care a ajuns la nişte performanţe greu de imaginat în România. Să te califici între primii 8 ai lumii la Jocurile Olimpice, să câştigi o medalie la europene după o jumătate de secol de la precedenta şi să fii prezent de 13 ori consecutiv în topul primilor sportivi bistriţeni şi să nu audă de tine unul dintre şefii Gloriei mi s-a părut extrem de frustrant chiar şi pentru mine, ca ziarist ce-am scris de sute de ori despre tenis de masă, d-apoi pentru Adrian Crişan, ca performer de talie mondială.
Dacă era vorba despre un bistriţean fără prea mari contacte cu sportul, treacă meargă, înţelegeam. Dar unuia care îşi începe ziua cu ziarele de sport pe masă, care participă zilnic doar la discuţii despre sport (mă rog, având doar urechi pentru fotbal) şi care se plânge mereu că bistriţenii nu preţuiesc destul Gloria, nu-i pot accepta ignoranţa.
Dar în a doua fază, mi-am dat seama cât de tare se descalifica acest papagal din jurul sportului, nu eu, şi cu atât mai puţin marele sportiv. Un om care îmi ţinea deseori morală în ce priveşte dezinteresul comunităţii locale faţă de sport avea să-mi arate că nu auzise nimic despre unul dintre cei mai mari sportivi bistriţeni din toate timpurile. Mi s-a făcut ruşine de ruşinea lui şi am schimbat subiectul ca nu cumva să mă mănânce limba şi să-l spurc aşa cum, de-altfel, merita.
Apoi, în faza a treia, am înţeles de ce Crişan şi tenisul de masă ajung la podiumul european iar fotbalul românesc nu trece de preliminarii. În primul rând pentru că fotbalul are în jurul lui prea mulţi papagali de-ăştia, ca al meu. Apoi petru că ping-pong-ul e organizat mai bine. În timp ce şefii fotbalului îşi bat joc de copii şi juniori în toate formele posibile, federaţia de tenis de masă pune un accent remarcabil pe competiţiile juvenile. Cu bani puţini, incomparabil mai puţini ca la fotbal, tenisul de masă scoate campioni adevăraţi, nu vopsiţi şi umflaţi ca la fotbal.
Apoi pentru că la tenis de masă nu prea există blaturi, aranjamente, interpretări. Mingea cade sau nu pe masă, nu există fantă de lumină, element intenţional, sau reactivare. Şi nu în ultimul rând pentru că oamenii ăştia din tenis chiar muncesc, nu se fac. Chinezii, de pildă, nu intră la masă fără un antrenament de 3 ore înainte. Fotbaliştii se joacă doar biliard în ziua dinaintea meciurilor, ca nu cumva să se surmeneze. Nu mai vorbesc despre psihic, esenţial în tenis de masă şi incomparabil cu cel din fotbal. Pe gazon, multora le tremură genunchii la un penalty, la un singur penalty, pe când în tenis fiecare minge e ca o lovitură de pedeapsă, în care eşti singur, faţă în faţă, cu adversarul.
Şi mai sunt destule diferenţe, pe care le realizaţi cu toţii, nu mă dau eu mare să vi le arăt.
Aş vrea să vă povestesc în final o treabă petrecută sâmbătă, la un concurs de juniori, Cupa României la tenis de masă.
Dan Daniel bătuse tot, ca la fasole şi avea cupa aproape în mână. Mai avea un meci cu prietenul său cel mai bun, Adrian Costea, tot bistriţean, care termina al treilea, indiferent de rezultat. O mică înţelegere frăţească, două mingi mai lungi, pe lângă masă, şi Dan ridica trofeul deasupra capului. Dacă nu se gândiseră ei la asta, aveau antrenori prin zonă, care ştiau cum stă treaba.
Însă nimănui nu i-a mers mintea la aşa ceva, doar mie, un fel de intrus într-un sport curat, un microbist infectat cu prea multe meciuri de fotbal la activ. Evident, Dan a jucat cât a putut de bine, dar nu l-a bătut pe Costea, care a dat şi el ce-a avut mai bun. Şi Bistriţa a pierdut Cupa României, un trofeu important pentru palmaresul clubului sportiv. La orice turneu de fotbal, de la copii şi pînă la seniori, echipa lui Dan ar fi făcut un blat cu echipa lui Costea, pentru ca prima să se aleagă cu trofeul. Dar la tenis de masă nu se întâmplă aşa ceva. Şi poate e şi ăsta un argument în favoarea sportului cu mingea mai mică.
.jpg)
0728-237 215
