Multă vreme, privilegiul de a locui în interiorul cetății îl aveau doar sașii. De asemenea, sașii formau și pătura bogată a orașului, în timp ce românii trăiau în case modeste, ridicate la limita exterioară a zidurilor cetății. Mai mult, o bună bucată de vreme, românii nu au avut voie nici să calce în cetate. Ulterior, s-a dezvoltat un sistem de „învoiri”, care le permitea românilor să intre în cetate pentru obținerea de acte civile și comerciale.

Această segregare este practic „desființată” de demolarea fortificațiilor cetății. În cetate pătrund toate etniile, iar sărăcia nu mai este întâlnită doar la români.

Încet, încet, zona săracă a Bistriței devine „Hrube”, cartier compus din străduțele de peste Podul Jelnii. Casele din această zonă erau sărăcăcioase și scobite în pământ.

„Hrubenii, oameni dârji, la început situați doar peste actualul „pod al Jelnii”, se ocupau cu agricultura, cărăușia, excavarea și manufacturarea materialelor utilizate la construcția caselor. Până târziu în zilele noatre, aceste îndeletniciri s-au păstrat”, precizează Constantin Sănduță în „Timpurile Bistriței. Povestiri de demult de mai de-acuma”.

La polul opus, bogații au început să își ridice case mari din piatră pe strada Năsăudului. Această zonă era populată mai ales de agricultori avuți și de cadre militare. Cartierul era compus din actualele străzi 1 Decembrie, Andrei Mureșanu și Năsăudului.

O altă zonă de interes în special pentru bistrițenii întorși după cel de-al Doilea Război Mondial din America sau din alte țări exotice a devenit Decebal. Tot aici locuiau și funcționarii orașului, dar și o parte din meșteșugari.

Cu siguranță zona Decebal era una dintre cele mai interesante și colorate din oraș acum aproape un secol. Aici, în apropiere de piață poposeau vara micile circuri, care dădeau culoare întregii zone și tot aici funcționa casa de toleranță „șapte hornoaie”, unde nu de puține ori au fost inițiați tinerii bistrițeni în tainele amorului.