Dacă tot l-am celebrat în aceste zile pe Eminescu – poetul, filosoful, Luceafărul, simbolul sufletului românesc etc. – poate nu ar strica să ne amintim o dimensiune fascinantă şi fabuloasă a personalităţii sale – aceea de jurnalist politic.

A ajuns întâmplător să practice această meserie, în octombrie 1877, după ce înainte fusese numit cu ajutorul ministrului conservator al învăţământului, Titu Maiorescu, revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui. În momentul în care ministerul a fost preluat de un liberal, iar conservatorii care îl susţineau pe Eminescu au pierdut puterea, Eminescu a fost demis din funcţia de revizor şcolar şi a ajuns redactor la Timpul – ziarul oficial al conservatorilor, la care a muncit în următorii şase ani.

Într-o scrisoare, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacția ziarului, unde trebuia să transforme în știri fluxul sosit de la agenția de presă Havas (actualmente Reuters), poetul se plângea că „bate telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!” – conștient că potențialul său creativ se risipește într-o muncă intelectuală inferioară.

Tocmai datorită implicării sale afective în evenimentele politice și datorită conștiinciozității sale – oboseala și dezamăgirile acumulate în cei șase ani aveau să contribuie la declanșarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

În linii mari, convingerile lui Eminescu erau în acord cu cele ale conservatorilor și ale junimiştilor conduşi de P.P. Carp și Titu Maiorescu, dar în articolele sale apar deseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea unor conservatori.

Perioada istorică în care Eminescu și-a desfășurat activitatea este cea a domniei regelui Carol I, supranumit „Întemeietorul”, pe care radicalul Eminescu îl poreclise „îngăduitorul”, nemulţumit de politica pacifistă cu care regele german încerca să asigure un echilibru politic între toate forțele din cele două mari tabere – cea conservatoare și cea liberală.

În 1877 începe Războiului de Independență, prima mare conflagrație modernă în care statul român se va alia cu Rusia țaristă împotriva Imperiului Otoman, iar multe dintre părerile exprimate de Eminescu despre aceste evenimente și protagoniștii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor.

Cel dintâi gânditor politic român care îşi sprijină doctrina pe economie

Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența – articolele pe care le scria fiind ocazia perfectă de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

Analizând lecturile lui Eminescu, criticul George Călinescu a constatat că „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-și sprijine doctrina pe economie”, afirmând că Eminescu avea „noțiuni integrale de istoria problemelor și doctrinelor filozofice” și că era „apt să priceapă și să mânuiască abstracții oricât de înalte”.

Concluzia criticului a fost aceea că Eminescu nu urmărea construirea unui „sistem filozofic oficial”, ci că își folosea cunoștințele filozofice „pentru folosul spiritual propriu sau pentru alcătuirea unei podele pe care să se înalțe o politică și o etică”.

Pentru orice idee - expresia cea mai exactă posibilă. Datoria de a spune ticăloşilor că sunt ticăloşi...

Concepția lui politică a corespuns principiilor politice ale Partidul Conservator (1880-1918), și mai ales ale junimiștilor de formație germană, scopul lui Eminescu fiind să acționeze ca un „chirurg” care elimină „putrejunea bubei noastre naționale” astfel încât societatea să poată să-și însănătoșească „corpul statului”.

Eminescu se simțea obligat să lovească în nulitățile politice, pentru ca ele să știe „că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri pe care nici nu sunt în stare să le priceapă”.

Jurnalistul a şi fost acuzat, de altfel, că foloseşte un limbaj exagerat, şi chiar injurios, în apărarea sa el replicând că folosește „pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” și numai dacă ar dori să glumească „ar putea să spună lucrurile mai cu înconjur”, dar pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu înconjur” ele trebuie spuse direct, nu folosind eufemisme.

Eminescu era convins că este o datorie „a le spune ticăloșilor că ticăloși sunt”. E adevărat că, pornind de la un astfel de principiu, datorită firii sale foarte impulsive (vezi Eminescu văzut de Caragiale), se întâmpla, așa cum recunoaște chiar el, ca uneori să exagereze: „În acest vălmășag avem cel puțin meritul de a voi să spunem adevărul, câteodată concedem că într-o formă prea crudă.”

O interesantă comparație între principiile liberale și cele conservatoare, așa cum le concepea Eminescu, este dezvoltată într-un articol din 1 aprilie 1882 în care jurnalistul precizează că liberalii privesc statul ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a cărui activitate și repaos se regulează după legile staticii și ale dinamicii”, motiv pentru care ei nici nu respectă tradițiile, pe care le consideră niște prejudecăți, şi socotind că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte străine, supte din deget”.

Pentru liberali scopul economiei politice era producția, ceea ce făcea ca omul să fie redus „la rolul unui șurub de mașină”. „Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmți ai unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginația mulțimii și de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă și adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu...”, scrie Eminescu, subliniind că dimpotrivă, pentru conservatori statul nu era „opera unor intențiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaș ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaște proprietățile lui naturale și nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute”.

În această abordare „obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă ființă”, urmărindu-se ca „toate aptitudinile fizice și morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă și combinată, nu ca să degenereze și să se închircească în favorul uneia singure”.

„...arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat”, afirma Eminescu - convins că societatea trebuie să se bazeze pe muncă şi că oamenii trebuie să fie conştienţi că situația lor materială și socială depinde în primul rând de muncă.

„Oricând trebuie să existe putința pentru om de a urca prin muncă și merit în ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.”, mai scria Eminescu.

Mai multe despre viziunea lui Eminescu asupra învăţământului şi educaţiei, despre lucrările parlamentare pe care le considera o „farsă constituţională”, despre problema ţărănească intens discutată în epocă sau polemicile sale cu liberalii, despre situaţia românilor din afara graniţelor sau monarhie, despre Războiul de Independenţă sau evrei şi alte probleme reflectate în articolele scrise de Eminescu – puteţi să citiţi accesând linkul: Mihai Eminescu, jurnalist politic.

Foto: Ziarul Metropolis