Pe Eminescu şi pe Creangă i-a dăruit literaturii române Moldova lui Ştefan cel Mare, iar pe Veronica din Năsăud, fiica lui Ilie şi Ana Câmpeanu a moldovenizat-o destinul său învăluit de nimbul unei iubiri legendare.

Toţi trei sunt însă legaţi şi de meleagurile noastre.

Lui Creangă îi revendică strămoşii două localităţi din judeţ: Monorul şi Ilva Mare.

Eminescu rămâne înscris în agenda marilor prietenii cu năsăudenii, dar mai ales prin dragostea pe care i-o poartă Veronicăi Micle, acel „blond noroc al unui vis deşert / Tu visul blond unui noroc ce nu e”.

Destinele lor se împletesc în „Iaşul iubirilor albastre”, acolo unde, pe vremea revizoratului său, Eminescu îl cunoaşte pe Creangă în calitate de învăţător şi este găzduit în bojdeuca de la Ţicău. În vremea aceea îşi deapănă ei amintirile şi se proiectează opera marelui povestitor.

Poetul o dezmiardă pe Veronica în versuri inegalabile, simţindu-se fericit, dar suferă şi peste măsură. Amândoi sunt obsedaţi de previziunea morţii: Eminescu scrie versurile „Nici cenuşa noastră-n lume, /Scumpo, nu s-o întâlni", la care Veronica îi va răspunde printr-o poezie publicată, fără să ştie, chiar în ziua morţii poetului, intitulată: „Ce n-ar da un mort din groapă, pentr-un răsărit de lună”.

Ion Creangă s-a amuzat pe seama necrologului său apărut într-un ziar bucureştean cu patru ani înainte de moartea sa, la care găseşte replica: „Încă n-am murit şi voi vreţi să-mi mâncaţi coliva”.

S-a stins însă la 31 decembrie 1889, păşind împreună cu ceilalţi în eternitate.

Mircea Daroşi