Ușeriu, un tip obișnuit, care n-a făcut niciodată sport de performanță până la 39 de ani, și-a schimbat stilul de viață acum câțiva ani și nu crede că mai poate trăi fără mișcare, fără alergare. Și totuși, cum i-a venit ideea asta de a se înscrie la un maraton internațional după o zi și o noapte de alergare: 

”Ideea a fost în totalitate a mea. Citeam o carte prin 2011, nu știu dacă era vorba despre un personaj fictiv sau adevărat. Era un tip prin America, unul care participa la astfel de competiții, gen maraton. Numai că nu avea bani să se deplaseze dintr-o parte în alta, la fiecare concurs și atunci alerga până acolo. Și mă gândeam eu așa, cum naiba să alergi atâta. Nu-i destul că alergi 42 de kilometri la maraton, cum să reziști să mai alergi și până acolo. Și mă gândeam că vreodată dacă o să alerg o să fac și eu chesteia asta. Mi-a rămas în minte treaba asta și uite că am făcut-o”, povestește Tibi.

”N-am talent la sport, vreau să rămân amator”

Deși maratonul lui pare inimaginabil pentru majoritatea dintre noi, Tibi Ușeriu spune că nu crede să aibă vreo capacitate de efort ieșită din comun, ci totul e voință, ambiție, disciplină. Nu se consideră profesionist și, cu multă modestie, spune că știe foarte bine ce înseamnă să fii amator:

”În 212 am început să alerg, tot dintr-o pură întâmplare. Mi-am cumpărat doi câini și, cum nu erau dresați, când le dădeam drumul din țarc o luau la fugă iar eu trebuia să-i prind și să-i aduc înapoi. Și alergam, dar după 500 de metri picam ca mort. Și-mi ziceam, nu se poate, n-am deloc condiție fizică, trebuie să fac ceva! Și așa am început să alerg tot mai mult, tot mai mult.

Nu-i adevărat că aș avea o capacitate de efort ieșită din comun. Eu am doar o ambiție foarte mare. Și când vreau să fac ceva, reușesc printr-o disciplină exemplară. Mi-am dat seama că n- am un talent deosebit. Eu sunt bucătar de meserie, iar acum sunt administrator la Tășuleasa Social. Sigur că în copilărie am făcut sport. Am făcut box , handbal, lupte greco-romane, dar n-am ajuns să fac de performanță. Atletismul nu-mi plăcea deloc, nu înțelegeam care-i rostul să fugi atâta. N-am fost niciodată legitimat într-un club și nici nu vreau să o fac. Vreau să rămân amator, că știu foarte bine ce înseamnă asta. Alergatul a devenit pentru mine un stil de viață și așa vreau să rămână”

”M-am folosit pe mine ca pe un șoarece de laborator”

Autodidact, Tibi nu a avut niciodată vreun mentor sau vreun antrenor. S-a perfecționat singur și a experimentat pe el toate metodele de dietă sau de antrenament pe care le-a citit din cărți sau pe internet:  

”Când m-am trezit sâmbătă dimineața și am văzut că afară ninge, m-am gândit ce fac. M-am pregătit 3 luni, trebuia să alerg. M-am gândit că o să fie mult mai greu, dar nu m-am gândit niciodată să renunț. Am muncit prea mult și știam că dacă nu o voi face atunci, n-o mai pot face niciodată. Am citit mult despre asta, am alergat mii de kilometri în câțiva ani, am studiat pe internet. N-am avut nici un antrenor, m-am folosit pe mine ca pe un șoarece de laborator. Am alergat în maratonul de pe Mont Blanc, unde a fost mult mai greu. O diferență de peste 8000 de metri. E mult mai greu pe munte. Șoseaua are o problemă mare. Asfaltul îl simți în genunchi, în șolduri, peste tot.

”Sunt atâtea moduri în care te poți sinucide, de ce te-ai chinui atâta?!”

În marea de omeni care i-au apreciat efortul, Tibi știe că sunt și mulți care îl cred nebun. Spune că aceștia l-au ambiționat și mai tare să facă nefăcuta:

”Am fost criticat că vreau să mă sinucid. Sunt atâtea moduri în care te poți sinucide, de ce te-ai chinui atâta până să mori. Nu, nu am vrut să mă sinucid și nici nu sunt nebun. Am avut un plan bine pus la punct, cu nutriție, cu asistență, cu medic. Vreau să le transmit celor care nu au crezut în mine că și ei pot mai mult, să încerce. Nu o să recomand niciodată la nimeni să alerge distanțe lungi ci, doar să facă mișcare pentru sănătate. Alergarea îți schimbă viața complet. Alergatul e cel mai simplu sport, nu-ți trebuie echipament special, n-ai de plătit nimic. Ai nevoie doar de o pereche de adidasi”

”Aș mai fi putut! Nu mi-am atins limita!”

”Aș mai fi putut alerga și după ce s-a încheiat maratonul. Credeam că limita mea e la 215 kilometri, dar puteam mai mult. În România mai e un tip care a alergat 160 de kilometri în 24 de ore. N-am văzut alții care să alerge mai mult. Sigur, cu opriri. De fapt, opririle constau în a-ți schimba ciorapii, adidașii, treburi de-astea .Nu-i recomandat să te oprești mai mult de 3 minute. E foarte greu la repornire, până te reîncălzești, până te lasă în pace acidul lactic….Consumi foarte multe calorii. În total, cred că am consumat calorii cât aș consuma în 11 zile. Eram așa de pompat cu adrenalină și dacă mai dura două zile așteptarea cursei cred că făceam stop cardiac. Stăteam ca un armăsar și băteam din copite, atâta de mult îmi doream”

Care a fost cel mai greu moment

Însă nu opririle au fost cele mai grele momente de-a lungul acestui ultramaraton. Cu sinceritate, Ușeriu povestește că la un moment dat s-a speriat că nu mai poate continua:

”Cel mai greu moment a fost pe la kilometrul 195. Terminam a treia tură la maraton și nu mai suportam să beau și să consum ceva. Am avut o cădere foarte mare de glicemie, am văzut ceață în fața ochilor. Și atunci m-am gândit că ceva se întâmplă și că n-aș putea să-mi duc cursa la capăt. Dar am consumat un pic de glucoză și mi-am revenit. Nici nu mă mai grăbeam, ultimii 5 kilometri i-am parcurs în mers, vroiam să termin maratonul în timpul limită. În Cluj, m-a controlat un medic de la Smurd,  care nu prea avea habar de medicină sportivă și mi-a recomandat să nu mai alerg fiindcă aveam pulsul prea mic. Eu am tot timpul pulsul mai mic, fiindcă sunt sportiv și corpul e obișnuit”.

”Am făcut o greșeală care m-a scos din ritm”

”Primii 100 de km am putut să vorbesc, să glumesc, să le dau sfaturi celor care mă însoțeau.Am greșit că am luat-o cam tare. Am făcut 100 de km în 11 ore, foarte repede. Nu vroiam să mă fac de râs să nu ajung, dar m-am grăbit prea tare. La un moment dat am făcut chiar un zid din alergătorii care mă însoțeau, ca să nu-mi vină vântul, frigul acela, drect în față și să-mi pot conserva energia și pentru a doua zi. Primii 100 de kilometri am avut o medie de 11 kilometri la oră, prea repede față de ce trebuia. După  Dej am încercat să cobor din viteză și să lungesc un pic pauzele. La un moment dat am făcut o pauză de câteva zeci de minute, care m-a scos din ritm total. A fost greșela fatală, am început să am dureri și să-mi fie mai greu.”

”Alin a fost stâlpul meu de susținere”

Odată cu această aventură, numele lui Tibi Ușeriu a început să fie cel puțin la fel de cunoscut ca și cel al fratelui său, Alin. Aducând vorba despre el, Tibi a devenit vizibil emoționat:

”Alin, fratele meu, a fost mereu stâlpul meu de susținere. Dacă nu exista el și Tășuleasa social nu puteam face asta. El îmi acceptă toate antrenamentele, mă încurajează la toate concursurile. A fost mereu în spatele meu. A alergat și el 35 de kilometri, și-a depășit recordul de 3 ori. Și el și bicicliștii care m-au însoțit și-au depășit recordurilepersonale. Le era rușine să zică că nu mai pot. Un bistrițean a alergat 40 de kilometri cu mine, altul din Dej a alergat 100. Au fost foarte mulți care mi s-au alăturat. Prin Bonțida au ieșit femei în stradă și mi-au aruncat flori. Mi-au spus că aveau și ei copii la dializă. În Dej m-au așteptat peste 100 de oameni de care n-am auzit în viața mea. Și-au făcut poze cu mine. A fost foarte emoționant”

”Nu alerg pentru bani”

Se știe, evenimentul a avut un scop umanitar. S-au strâns bani pentru o fundație din Cluj care are grijă de copiii ce au nevoie de dializă:

”S-au adunat în jur de 17.000 de lei. Eu am fost recompensat de sponsori cu 4000 de lei, bani pe care i-am donat. Dar încă se mai donează. Eu n-am alergat pentru bani, nu mă gândesc să o fac pentru bani. Alergările montane nu se premiază în bani. Rămâi doar cu satisfacția că ai făcut ceva deosebit”, spune eroul de la Tășuleasa, în finalul interviului.

Material realizat de Adrian Linca și adaptat după interviul video.