Joimăriţa (zeiţa antropomorfă a morţii) îşi face de cap în aceste zile printre cei mai superstiţioşi dintre bătrânii satelor din Ardeal.

Era sărbătorită de romani în noaptea care încheia Joia Patimilor iar geto-dacii au preluat şi ei imaginea de monstru cu capul uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată, asemuind-o cu o Mumă a Pădurii sau cu o zmeoaică.

La origine, acest personaj mitic reprezenta moartea iar apariţia sa avea legături cu ritul funerar al geto-dacilor care implica incinerarea defunctului.

După creştinarea dacilor, treptat, rolul acestei zeiţe s-a schimbat iar tradiţia românească a transformat-o pe Joimăriţă într-o sfântă frumoasă, care locuia departe, în păduri sau pe vârfurile celor mai înalţi munţi şi care le pedepsea pe femeile şi fetele leneşe, mai ales dacă ele nu terminau de tors inul, cânepa şi lâna până în Joia Neagră.

Legendele povestesc că Joimăriţa le pedepsea crunt pe cele mai leneşe dintre gospodine obişnuind să le ardă mâinile, părul, degetele sau unghiile. Spaima celor leneşe creştea atunci când dădeau cu ochii de „uneltele” de tortură pe care zeiţa justiţiară le avea în dotare: oale de lut cu foc sau jar şi vătraiele încinse..!

Tot în Joia Mare, bătrânii satelor credeau că se deschid mormintele, iar sufletele morţilor se întorc la casele lor, aşa că aprindeau Focurile de Joi-Mari, despre care sperau că vor încălzi sufletele celor plecaţi dintre vii.

În satele din Ardeal, în Săptămâna Mare, de luni până joi, se aprind focuri în gospodării şi, imaginându-şi că vor fi apăraţi de orice rău, sătenii săreau peste foc spunând: „Să nu ne mânce purecii! Să nu ne mânce şerpii...!”

Sursa: folclornepieritor.blogspot.ro

Foto: descopera.ro