Evanghelistul Matei scrie: “Şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), în vreme ce evanghelistul Marcu a consemnat că veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada (Marcu 9,3).

Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului datează de la începutul secolului al IV-lea, când Împărăteasa Elena a zidit o biserică pe Muntele Tabor. Sărbătoare începe să fie menţionată în documente din prima jumătate a secolului al V lea. În Apus, ea s-a generalizat mai târziu, prin hotărârea luată de papa Calist III ca mulţumire pentru biruinţa creştinilor asupra turcilor la Belgrad, în anul 1456 – explică Adrian Cocoşilă pe www.crestinortodox.ro.

Există obiceiul ca în această zi să se facă pomenire celor trecuţi la cele veşnice iar în unele zone, în această zi se aduc la biserică struguri, care apoi se împart credincioşilor.

Icoana Schimbării la Faţă a Domnului îl are în centru pe Hristos, înveşmântat în alb, iar la picioarele Sale, sunt căzuţi cu feţele la pământ ucenicii Petru, Iacob şi Ioan, iar de-o parte şi de alta sunt prezenţi Moise şi Ilie.

Se spune că Moise şi Ilie au fost prezenţi la Schimbarea la Faţă de pe Tabor, pentru a li se îndeplini dorinţa de a vedea faţa lui Dumnezeu, fiindcă în viaţa lor pământească ei nu au reuşit să vadă faţa lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu Se întrupase.

Interesant este că în această icoană, subliniază Adrian Cocoşilă, lumina care iradiază din Hristos şi-l înconjoară nu este luminoasă, ci întunecată – ceea ce face trimitere la fiinţa lui Dumnezeu, care rămâne necunoscută omului. Lumina în care S-a descoperit Hristos nu a fost fiinţa lui Dumnezeu, ci o energie izvorâtă din această fiinţă.

Ortodoxia face o diferenţă clară între har şi natură divină. Daca harul, ca energie necreată poate fi împărtăţit omului, natura divină rămâne incomunicabilă şi imposibil de cunoscut....

Sursa şi foto: www.crestinortodox.ro