Prăznuit în fiecare an pe 23 aprilie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință este unul dintre cei mai importanți și iubiți sfinți ai poporului român fiind cunoscut, în tradiția populară și ca Sân-George sau Sângeorz – patronul naturii înverzite, al vegetației, al vitelor și al oilor.

Una dintre cele mai interesante şi spectaculoase tradiții legate de Sfântul Gheorghe se practică și pe Valea Bârgăului unde, după ce și-au curățat cum se cuvine curțile și grădinile, însoțiți de purcel și cățel, bunici, nepoți sau copii foarte mici, bârgăuanii încearcă să aprindă, în cinstea Sfântului Gheorghe, focuri uriașe, chefuind până în zori.

Obiceiul este cunoscut sub numele de Focul Viu obținut într-un loc ferit din pădure, unde doi veri primari freacă două lemne uscate, până când se înfierbântă și încep să ardă. Acest foc magic se păstra aprins tot anul pentru că, se credea, avea o mare putere vindecătoare.

Apa fiartă deasupra focului viu, de pildă, tămăduia tot felul de boli ale oamenilor sau animalelor, dar mai ales boli de piele de origine magică. Ce-i drept, tradiția a căpătat în ultima vreme accente contemporane și, în loc să folosească lemne uscate, bârgăuanii apelează la anvelope și cauciucuri pentru a întreține focurile de Sfântul Gheorghe.

Tot pe Valea Bârgăului, locuitorii își înfrumusețează porțile, în cinstea sfântului purtător de biruință. Bucăți de pământ din care crește iarbă sau flori (glii, cum le spun bârgăuanii) împodobesc și înveselesc porțile din zonă. „Așa se obișnuiește din moși-strămoși, de când eram mici copii, mama punea de Sângeorz glii la poartă. Așa este bine să faci ca să ai parte de un an bogat”, cred localnicii pentru care gliile sunt simbolul fertilității și al belșugului, dar și un vestitor al primăverii.

Oamenii sunt convinși că anul va fi unul bogat pentru cei pe care Sfântul Gheorghe îi găsește cu glii la poartă.

Tot de Sfântul Gheorghe, feciorii pleacă să caute Iarba fiarelor – planta miraculoasă care deschide orice lacăt. În ajun, flăcăii puneau într-o dumbravă, într-un loc ascuns, o găleata cu apă. Apoi, la răsăritul soarelui, în ziua de Sfântul Gheorghe, se repezeau la găleată pentru a-i „citi” mesajul: dacă în găleată găseau iarbă verde, era semn că flăcăul se va însura curând cu fata care îi era dragă. Dacă găsea pământ, era semn rău: se credea că feciorul va muri curând.

Fetele, în schimb, de Sfântul Gheorghe mergeau în pădure pentru a aduna mătrăgună, pe care o atârnau sub streașină pentru a avea pețitori bogați.

Sfântul Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia, din părinţi creştini şi a trăit în vremea împăratului Diocleţian (în secolul al IV-lea). Datorită vitejiei şi victoriilor sale, a ajuns conducător de armată. În anul 303, împăratul Diocleţian va începe lupta împotriva creştinilor. Au fost dărâmate lăcaşuri de cult, interzise adunările creştinilor, arse cărţile sfinte, iar cei ce refuzau să aducă jertfă zeilor erau ucişi.

Sfântul Gheorghe nu s-a ferit să-şi mărturisească credinţa în Hristos, motiv pentru care a fost întemniţat şi supus unor chinuri îngrozitoare, a fost lovit cu suliţa, tras pe roată, îngropat în var, i-au fost puse lespezi de piatră pe piept, dar nicio tortură nu l-a făcut să renunţe la credinţa sa.

Cei prezenţi la aceste suferinţe, uimiți de faptul că Sfântul Gheorghe a rămas nevătămat şi că a înviat un mort, au renunţat la credinţa păgână şi au îmbrăţişat credinţa în Hristos. Minunea învierii celui mort a convins-o şi pe împărteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să treacă la creştinism.

Sfântul Gheorghe a fost ispitit cu onoruri pentru a face jerfe zeilor, dar aceste încercări au fost zadarnice. Pentru că nu şi-a lepădat credinţa în Hristos, Sfântul Gheorghe a fost condamnat la moarte prin decapitare, în 23 aprilie 304 – care a şi rămas, de atunci, zi de prăznuire.

Sursă: crestin-ortodox.ro