În ancheta referitoare la Cărțile generației 2000 - Cosmin Ciotloș îl nominalizează pe Marin Mălaicu-Hondrari (Lunetistul şi mai ales Apropierea fiind piesele lui de rezistenţă),  Daniel Cristea-Enache îl include în topul preferințelor sale pe Nicolae Avram, cu al său tulburător volum „All Death Jazz”, publicat în 2013 iar Adina Diniţoiu își începe topul tot cu Marin Mălaicu-Hondrari (despre care remarcă faptul că a debutat ca poet și a evoluat remarcabil ca prozator, practicând o proză poetică, hipnotică, imagistică, de influenţă sudamericană). 

Doris Mironescu îl cuprinde în topurile sale și pe autorul din Năsăud, stabilit acum în Arad – V. Leac, cu volumul „Unchiul este încântat” (2013), pe care îl remarcă și Antonio Patraş, după ce recunoaște că n-a mai răspuns de mult la anchetele de bilanţ anual ale revistelor literare, „încredinţat fiind că doar criticii cu mare experienţă şi cu autoritate în breaslă trebuie să se ocupe de topuri, de ierarhii. Nu mi-au plăcut niciodată tinerii care pun note înainte de a citi suficient şi de a gândi pe cont propriu. M-am temut să nu devin fără voia mea un asemenea specimen sau, mai rău, un critic în uniformă. În plus, ori de câte ori am comis un astfel de gest l-am regretat ulterior văzând câte inamiciţii mi-a adus printre scriitori, care-s foarte sensibili la premii şi coroniţe, deşi clamează dezinteresul” afirmă Antonio Patraș care o include, între criticii importanți ai generației 2000, pe Mihaela Ursa, originară din Sângeorz-Băi, iar între preferințele sale poetice pe bistrițenii Dan Coman, Vasile Leac și Florin Partene - alături de Radu Vancu, Constantin Acosmei, Chris Tanasescu, Vlad Moldovan, Dan Coman, Ştefan Manasia, Teodor Dună, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin, Khasis, Rita Chirian, Dan Sociu, Şerban Axinte (şi critic şi vocalist de mare talent) - pe care ați avut ocazia să-i ascultați și la Bistrița...  

Sorin Lavric nu nominalizeză niciun scriitor bistrițean de această dată, însă iese la înaintare cu două nume care merită reținute și citite: „Din categoria autorilor afirmaţi după 2000 mă gîndesc cu precădere la două nume: Igor Isac cu Cartea aşteptării (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011) şi Horia Pătraşcu cu Terapia prin Cioran. Forţa gîndirii negative (Editura Trei, Bucureşti, 2014).  Igor Isac e un pictor născut în Basarabia a cărui înzestrare încalcă regula monovalenţei. Artiştii sunt de obicei unilaterali, excelând într-o virtute spre a face figură deplorabilă în altele. Paradoxul acestui talent este că a început cu pictura spre a se apropia treptat de literatură, iar Cartea aşteptării, publicată în 2011, dovedeşte stofa unui scriitor aparte. Citind-o, am simţit că în Igor Isac sălăşluieşte un demon cu aplecări mărturisitoare. Cartea aşteptării e o confesiune asupra vieţii de artist în Basarabia comunistă, autorul avînd puterea de a se înfăţişa în nuditatea fără înfrumuseţări a dramei prin care a trecut. Absolvent al Universităţii de Arte din Tallin (Estonia), Igor Isac s-a aşezat în România, locuind în Oraviţa de o bună bucată de vreme. E genul de talent pe care împrejurările, oricît de drastice, nu-l pot îndoi. 

Al doilea autor este Horia Pătraşcu, scriitor de formaţie filosofică, a cărui carte Terapia prin Cioran aduce o intepretare insolită: aceea că Cioran este un gînditor original cu o viziune coerentă în toate cele şapte cărţi publicate în limba română. De la Pe culmile disperării pînă la Îndreptar pătimaş, Cioran e egal sieşi, ilustrînd aceeaşi viziune: un ateism radical în centrul căruia stă putinţa transfigurării prin chin. Potrivit lui Horia Pătraşcu, Cioran este un apologet al vieţii şi nu un denigrator al ei, iar a vorbi de gîndirea lui negativă e un clişeu impus de ignoranţa comentatorilor. Şi deopotrivă o interpretare filosofică tare. Horia Pătraşcu e un autor inteligent, talentat şi foarte riguros, din acest motiv consider Terapia prin Cioran cel mai bun volum de exegeză cioraniană de după 2000...