Sinagoga s-a umplut din nou astă seară de bistriţeni de toate vârstele – copii, adolescenţi sau oameni în toată firea, doamne şi domnişoare – toţi îmbrăcaţi frumos, cu ce au găsit mai bun pe-acasă, pentru a cinsti cum se cuvine evenimentul.

Dar lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată: nimic nu a fost cum a părut iniţial. Stravinski, deşi rus get-beget, născut în apropiere de St Petersburg, a ignorat cu totul ritualul primăverii de afară, oferindu-le, celor prezenţi, în schimb, o suită italiană sofisticată, sprinţară, nu tocmai melodioasă dar bună totuşi de pus pe rană (răni), la alegere.

Asta până când în program şi-a făcut loc Şostakovici cu spiritul lui sarcastic şi ironic – nu am aflat până la sfârşitul concertului la cine anume se refereau ironiile implicite ale celor patru preludii – dar este foarte posibil ca toate să fi început hăt, demult, în copilăria lui marcată de mama sa (care a urmat cursurile conservatorului din St Petersburg) şi tatăl său – inginer chimist, colaborator apropiat al lui Dimitri Mendeleev (chiar cel cu tabelul periodic al elementelor chimice, într-adevăr).

Surprizele nu au încetat nici în cazul lui Prokofiev: cinci melodii au încins definitiv atmosfera, pregătitnd finalul cu un Ceaikovski absolut romantic – melodios, tandru, suav ca o lacrimă bine camuflată... Lumea deja începuse să se relaxeze, să viseze cu ochii deschişi, să-şi imagineze pe rând prieteni vechi, dispăruţi sau rătăciţi, duşmani pierduţi pe drum, greşeli de moarte, tandreţuri, şoapte, suspine revizuite, foşnete, fâşii sau felii subţiri de viaţă...

Aşa-i dacă nu există cuvinte în muzica clasică – eşti nevoit să le inventezi tu! Să scormoneşti după ele în străfundul sufletului, să priveşti cu coada ochiului în jur, să observi cum se uită domnul de alături la ceas, cum suspină doamna din faţă, cum cască fetiţa uşor obosită, cum zbârnâie arcuşul pe coarde până când se desprind firele şi sclipesc în lumină, cum ţiuie sunetul, cum străbate, în linişte toată Sinagoga, cum schimbă muzicienii priviri şi îşi zâmbesc la sfârşitul unei melodii, cum privesc sala în ochi, în zeci de ochi, cum îi aplaudă întreaga Sinagogă în picioare şi cum s-au îmbrăţişat la sfârşit, probabil fericiţi – Alexandru Tomescu şi Eduard Kunz...