Mă gândeam că poate i-ar fi stat mult mai bine în ceva mai colorat, dar pe parcursul discuţiei, mi-am dat seama că a făcut alegerea cea mai potrivită. O haină închisă se potriveşte de minune cu un zâmbet colorat, iar al ei e un adevărat curcubeu.

Îşi descrie viaţa ca fiind neinteresantă până la vârsta de 10-11 ani, chiar dacă pe parcursul copilăriei nu i-a lipsit nimic. Ne-am străduit ca împreună să o facem interesantă şi până acolo, iar aşa am aflat că la vârsta de 2 anişori a încercat să pedaleze pe o bicicletă de plastic, dar soarta a făcut să se împiedice de pragul uşii, să cadă şi să-şi spargă toţi dinţişorii. Ea nu s-a mai complicat cu scosul dinţilor cu un laţ făcut din aţă şi legat de clanţa uşii, iar apoi să tragă cu forţă. Roxana le-a uşurat munca părinţilor prin simplul fapt că era curajoasă.

După ce mai bine de un an, în timpul gimnaziului, a mers la handbal, s-a hotărât că vrea să încerce şi la balet. Îi plăcea să exploreze şi să facă lucruri cât mai diversificate, dar părinţii, poate grijulii şi mai bine informaţi despre faptul că baletul se începe la vârste fragede, nu la 12 ani, au refuzat să-i îndeplinească acest vis, pe care ei îl priveau mai mult ca pe un moft.

Până în clasa a IX-a a făcut handbal de performanţă, pe postul de portar şi a primit mai multe diplome pentru „Cel mai bun portar”. Tot acolo a învăţat pentru prima dată să facă şpagatul şi să adopte un stil de viaţă sănătos. Făcea parte şi din trupa de dans a şcolii din Lechinţa, dar nu era nimic dus până la noţiunea de absolut, aşa că a învăţat doar câţiva paşi care s-au dovedit a-i fi foarte folositori pe parcurs.

La sfârşitul clasei a VIII-a, a dat admiterea la Liceul Militar, iar probele teoretice şi sportive le-a trecut cu brio. Totuşi, faptul că se lua în considerare şi media generală din anii de gimnaziu, a constituit un dezavantaj pentru ea. Aşa se face că a devenit elevă a Colegiului Naţional „Andrei Mureşanu”, dar acum nu are nici măcar o urmă de regret în glas când vorbeşte despre asta. Tot răul spre bine, după cum spune vorba din popor.

Într-una din zile, un antrenament de handbal se suprapunea cu preselecţia pentru echipa de majorete care avea loc la liceul la care ea studia. După lungi insistenţe a reuşit să-şi convingă antrenorul să o lase să-şi încerce norocul. Ajunsă acolo şi-a dat seama că era singura care ştie să facă roata ţiganului, şpagatul, lenta şi alte mişcări de genul acesta. Pe toate acestea le-a învăţat de una singură din filmele pe care le viziona. După câteva luni, din lipsă de antrenori, coregrafi şi persoane interesate, trupa de majorete s-a desfiinţat. În acelaşi timp, Roxana, mereu dornică de ceva nou, a optat de data aceasta pentru teatru. De la teatru a trecut la lupte, iar părinţii ei continuau să nu îi accepte orientările. Roxana recunoaşte că dacă nu ar fi fost ei să se opună la aproape fiecare lucru pe care îl alegea, poate nu ar fi ajuns să realizeze atât de multe prin propriile forţe.

Aşa se face că după terminarea lucrărilor de renovare la CNAM, Roxana s-a pornit din clasă în clasă cu o listă în mână ca să selecteze fete pentru echipa de majorete. După acest du-te-vino îl sună pe domnul profesor coordonator şi îi spune că a strâns mai bine de 20 de fete. Acestuia nu i-a venit să creadă şi i-a spus Roxanei că el nu are timp să se ocupe şi de o astfel de echipă. Dezamăgită din calea-afară i-a zis că ea vrea trupă. „Fă-ţi trupă!”, i-a spus profesorul.

„Atât mi-a fost şi mi-am făcut trupă. M-am dus la doamna directoare şi i-am spus că avem nevoie de sala de sport. Ea mi-a spus că nu avem voie să facem antrenamente dacă nu suntem supravegheate, luând în considerare că toate eram minore, inclusiv eu. Aşa că, am rugat-o pe profesoara de istorie să vină să stea cu noi în sală. Ea a fost de acord, dar pentru că nu aveam numărul ei de telefon ca să o anunţ la ce oră trebuie să vină, aceasta nu s-a prezentat. În consecinţă am fost date afară... din sală.”

Lupta nu s-a încheiat aici, ci fetele au dus un adevărat război până au reuşit să se pună pe picioare. Primul spectacol l-au avut la împlinirea a 100 de ani a CNAM. A fost un început timid, dar care s-a extins cu paşi mărunţi. Aşa se face că fetele noastre îi susţineau în pauza dintre reprize pe fotbaliştii echipelor care jucau pe terenul din Lechinţa.
În primul rând, echipa de majorete şi-a găsit un nume şi şi-a făcut nişte costumaşe drăguţe. Şi-au zis Cheers, iar eu trebuie să recunosc că numele ăsta e plin de bucurie, fiindcă nimeni nu dă noroc dacă e bosumflat.

Roxana a apelat la ajutorul lui Andrei Irini şi Cristi Cioco pentru început, iar colaborarea dintre ei a fost una foarte reuşită. În ianuarie 2013 fetele au luat cu asalt toate concursurile despre care se vorbea la momentul respectiv. Au hotărât să participe la România Dansează, iar istoria aceasta o cunoaşte aproape toată lumea, fiindcă a fost destul de mediatizată. Acestea au dovedit că sunt demne de un asemenea concurs, iar bistriţenii s-au simţit mândrii să fie reprezentaţi de asemenea talente. Un accident nefericit a făcut ca în semifinală să se termine totul. Coregrafa şi coordonatoarea echipei, Roxana, spune că acesta nu e un impediment pentru participarea la alte concursuri sau la ediţia dintr-un alt an a aceluiaşi show. În consecinţă toate au un scop, iar fiecare eşec ar trebui să-l vedem mai degrabă ca pe un stimulent pentru un viitor mai strălucit.
Cheers a participat la Cupa Valahia care s-a ţinut în Târgovişte şi s-au întors de acolo cu locul II. Au mers la Campionatul Naţional de Majorete din Braşov şi s-au clasat pentru Campionatul European de majorete din Cehia, dar din lipsă de fonduri nu au reuşit să onoreze premiul şi totodata şansa care li s-a dat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în 2014, dar Roxana este optimistă şi crede cu tărie că în 2015 nimic nu le va mai împiedica să profite de asemenea oportunităţi cu care nu te întâlneşti prea des în viaţă. Au avut spectacole atât anul trecut cât şi anul acesta la Zilele Bistriţei, Festivalul Fanfarelor şi Festivalul Usutoroiului.

Roxana Lăpuşte este fata cu un zâmbet care te cucereşte încă de la distanţă, însă când începe să danseze simţi cum încetul cu încetul înveţi s-o iubeşti. Pe ea şi ceea ce face. O iubeşti tare de tot, fiindcă nici dansul şi munca ei nu sunt mai prejos. Chiar dacă alţii nu realizează foarte multe la vârsta ei, ea dovedeşte că lucrurile mari sunt făcute de oameni mici, dar cu visuri şi pasiuni imense. Roxana, la doar 19 ani, şi-a luat BAC-ul cu brio, a intrat la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, dansează şi coordonează o echipă frumoasă de majorete. Roxana e modelul demn de urmat pentru toate fetele care şi-au pierdut orientarea şi nu ştiu încotro se îndreaptă începutul din perioada de maturitate. Ea ne învaţă că prin dans poţi să zbori, nu oriunde, ci spre împlinirea visurilor.