Între timp, în zilele noastre, la Înviere ieşim din casă cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii, aşteptăm pe stradă să se termine totul cât mai repejor, să ne întoarcem într-o jumătate de oră cu lumânările stinse, să ne repezim la mâncare şi bere, adormim îmbuibaţi, privind la televizor slujba de la Patriarhie sau ştirile şocante ale ultimelor zile, să ne trezim duminică dimineaţă iritaţi de ţipete şi ouă împrăştiate pe jos şi călcate în picioare, să constatăm că apa din farfuria cu ou şi bănuţ s-a colorat într-un roşu nefiresc, de la vopseaua care înlocuieşte acum cojile de ceapa ale bunicilor şi că nu îndrăzneşte nimeni să-şi spele faţa cu apa aceea, bănuţul a dispărut încă de la primele ore ale dimineţii, şterpelit de degetele unui pitic trezit incredibil de dimineaţă şi toţi în cor strâmbă din nas când văd nafura din linguriţă, pentru că vinul e prea acru şi nu e de fapt ciocolată...

Şi greu dezmeticindu-te după o sâmbătă prelungă nu-ţi rămâne decât să înţelegi că acum nu mai e nimeni altcineva în stare să lumineze bucătăria rostind cuvintele magice de demult – şi că acum chiar tu trebuie să opreşti scandalul iscat de la feliile prea puţine de cozonac care nu se împart niciodată în mod egal şi să strigi odată pentru totdeauna „Gataaa! Linişte! Hristos a înviat!”

Şi, colac peste pupăză, prin fereastra deschisă, de la bufetul de peste drum se aude vocea repezită a unui om care şi el ţipă în ton cu sărbătoarea de-afară – „Paştele mamii voastre, haideţi odată că-ncepe slujba fără voi!”