Caligula, cel de-al treilea împărat roman care a domnit între anii 37 şi 41, devenit celebru pentru actele sale de cruzime şi, între altele, pentru că ar fi oferit calului său una dintre cele mai mari distincţii ale imperiului – titlul de consul... s-a născut într-o asemenea fatidică zi de 31 august.

Istoricii au consemnat faptul că, după primele 8 luni de domnie, politica lui a devenit brusc despotică şi incoerentă... Arbitrariul politicii interne şi externe, extravaganţele şi cruzimile sale, fastul serbărilor şi risipirea tezaurului strâns de predecesorul său dar şi măsurile fiscale opresive au declanşat două conspiraţii împotriva sa (în anii 39 şi 40), soldate, fiecare, cu numeroase execuţii.

Nu mai avem de-a face, în zilele noastre, cu acte violente ale unor dictatori sau conducători de stat (sau, cel puţin, acestea nu se întâmplă prea aproape de noi), iar violenţa a căpătat alte forme de exprimare: „setea de sânge” sau foamea de execuţii a poporului pare a fi satisfăcută de accidentele rutiere – deloc puţine la număr – sau de producţiile cinematografice şi televizate în care limbajul şi imaginea induc trăirile resimţite de oamenii altor vremuri.

Credeţi că violenţa este o necesitate a sufletului nostru care trebuie satisfăcută în vreun fel sau altul? Am putea să trăim fără ea? Am fi normali la cap dacă măcar o săptămână pe lună n-am mai căuta frenetici după ştiri cu accidente, crime, sinucideri, etc...?

Foto @ consumerinstinct.com