Dacă, în trecut, vânătoarea se justifica prin necesitatea de a procura hrană pentru copii şi nevastă – în zilele noastre acest obicei şi-a pierdut din sens. Parcă nu a mai rămas în urma lui decât plăcerea pură de a hăitui şi împuşca un animal.

Pentru unii, cel puţin, poate mai ecologişti şi mai pacifişti din fire, sportul sau hobby-ul de a vâna animale pare de domeniul fantasticului: pare de neînţeles o asemenea plăcere, aşa cum ideea de a colecţiona chibrituri pare absurdă şi inutilă.

Cu toate acestea, există vânători de care lumea nu îndrăzneşte să se atingă iar vocile care încearcă să protesteze împotriva lor abia dacă se fac auzite. Una dintre cele mai sofisticate figuri de vânători în România este, fără îndoială, tenismenul Ion Ţiriac, pe care presa îl tratează cu respectul cuvenit unui om de afaceri de succes.

Câţi nu-şi doresc să se afle în preajma lui atunci când îşi organizează celebrele „orgii vânătoreşti”, cu prinţi sau bancheri din străinătate? Cei care încearcă să calculeze numărul mistreţilor ucişi se pierd în vacarmul celorlalţi, care văd cancanul şi sclipiciul monden al evenimentului.

Cum s-ar putea justifica totuşi acest hobby? O fi vorba de adrenalină pompată la maximum şi transformată în satisfacţie atunci când prinzi de urechi un mistreţ? Ce fel de sentimente îi animă pe vânători?

foto: animalstime.com