Chiar dacă ar însemna despărţire, singurătate, tristeţe – iubirea îşi merită fiecare bănuţ din preţul ei, zice Paulo Coelho în timp ce Victor Hugo îşi imaginează că „iubirea înseamnă a fi doi şi a nu fi decât unul. Un bărbat şi o femeie ce se topesc într-un înger...”

Dar iată că, în orice relaţie, vine o vreme când ceva nu mai funcţionează ca la început: se sfârşeşte pasiunea, partenerii nu-şi mai spun nimic nou, nu se mai sorb din priviri, nu se mai găsesc interesanţi.

Nicio problemă, mulţi ştiu şi chiar înţeleg că totul are un sfârşit. Dar, spun specialiştii, sfârşitul este la fel de important precum începutul: cum te desparţi de un om pe care până nu demult l-ai iubit?

Cum ai putea să eviţi suferinţa care se naşte în urma absenţei?

Cum e posibil ca unii să folosească încă explicaţii sau scuze de genul „Te iubesc enorm, ai fost totul pentru mine... dar trebuie să mă căsătoresc cu altă femeie...” sau „Te iubesc, n-am să te uit niciodată, dar trebuie să ne despărţim... Ce-ar fi totuşi să rămânem prieteni...?”

Cum poţi să „rămâi prieten” cu o persoană care din iubit se transformă (de obicei peste noapte) în duşman? Cum poţi să-l priveşti relaxat, la o bere, fără să-l mai consideri iubit ci amic? Cum să ştergi cu buretele o întreagă istorie desfăşurată între doi oameni şi să pretinzi, deodată, că sentimentele nu mai au importanţă, că nu doare, că totul poate fi rece, neutru, "prietenesc"...?